În România postcomunistă, dupa lovitura de stat internațională (duo ruso-american și evreiesc) cu actanți locali si o populație folosită ca figurație tragică) puterea nu s-a exercitat doar prin legi, instituții sau discursuri solemne, ci și printr-un gest aparent minor, dar profund revelator: râsul. Râsul prezidențial a devenit, de-a lungul deceniilor, un instrument de interpretare a realității, un limbaj paralel prin care conducătorul s-a raportat la popor și, mai ales, la propria autoritate. O hermeneutică a acestui râs dezvăluie atât tipologii de lideri, cât și stadii ale democrației românești.

La începutul tranziției, râsul lui Ion Iliescu avea funcție pedagogică. Era un râs paternal, protector, menit să dezamorseze conflicte și să transmită sentimentul că istoria se află sub controlul unor mâini experimentate. Nu era un râs al bucuriei, al voluntarii umane. Era un râs vechi de peste 5 decenii, al siguranței ideologice care a traversat Europa lui Stalin și succesorii săi: un râs care preceda explicația și neutraliza întrebarea. În cheia hermeneutică, el funcționa ca o formă de autoritate simbolică, sugerând că sensul realității este deja cunoscut și nu mai necesită (de)zbatere. În definitiv, acesta este un început de râs, precum tranziția spre democrație, un zâmbet larg, forțat și felin.

Odată cu Emil Constantinescu, râsul se retrage aproape complet. Avem de-a face cu o absență expresivă, cu un gol semantic. Râsul universitar și geologic devine ipotetic, aproape academic, ca o notă de subsol într-un proiect de reformă neterminat. Celebrul său verdict – acela de a fi fost „învins de sistem” – poate fi citit ca momentul în care râsul puterii se transformă în râs nervos al societății. Nu președintele râde, ci realitatea însăși, într-un hohot amar. Nu atât un râs deplin cât un rictus.

O schimbare radicală se produce odată cu Traian Băsescu, când râsul este deplin, zgomotos. Un râs ofensiv, conflictual, marinăresc, aproape golănesc. Este râsul confruntării permanente, al liderului care se legitimează prin duel și ironie. Acest râs nu provoacă realitatea până o deformează. Din perspectivă hermeneutică, el sparge consensul și transformă scena politică într-un spectacol continuu, în care președintele este simultan actor, regizor și comentator sarcastic. Un sinonim al acestui râs este hăhăitul.

Urmează apoi perioada lui Klaus Iohannis, unde râsul intră într-o stare de latență. Când apare, este protocolar, rar, aproape decorativ. Nu mai avem nici pedagogie, nici conflict, ci o suspendare a expresivității. Râsul devine un gest administrativ, fără subtext emoțional, semn al unei puteri care amână gandirea, decizia fermă. Este un râs schițat, de Sibiu, care explodează ironic în „ghinion”, infama replică a aroganței. În acest caz, hermeneutica râsului indică o distanță crescândă între instituție și cetățean, între funcție și misiune.

În imaginarul recent al societății civile, apare însă figura lui Nicușor Dan, unde râsul dispare complet. Avem de-a face cu un non-râs, cu un refuz al expresiei emoționale în favoarea gesticulației maladive și a capului plecat cu insistență. Când pre-râsul apare, adică zâmbetul, stupoarea publică este evidentă, anunțând deja bolile de putere ale unui candidat la eterna impostură. Imaginea sa nu apare în articol din motive de igienă vizuală.

Privită în ansamblu, deci, istoria recentă a României poate fi citită ca o variațiune a râsului prezidențial: de la râsul care liniștește, la cel care lipsește, apoi la cel care atacă, la cel care întârzie și, în final, la cel care refuză să existe. Poate că adevărata maturizare democratică nu va fi marcată de un nou tip de râs, ci de momentul în care râsul puterii va înceta să fie deasupra cetățenilor și va deveni, în sfârșit, împărtășit cu ei.