Servilism și suzeranitate – o lecție de (im)postură
Fotografia în discuție nu e despre oameni, ci despre raporturi între state. Mai exact, despre vechiul raport est-european dintre cel care știe și cel care se conformează. În cadru, Emmanuel Macron joacă rolul suzeranului modern: nu ridică vocea, nu bate cu pumnul în masă. Macron domină prin micro-gesturi, prin relaxare. Stă lejer, cu mâna în buzunar, ca un proprietar care inspectează un teren deja cumpărat, sau un președinte pus in funcție la comandă. Privirea lui caută confirmarea că lucrurile sunt „în regulă”, conform directivelor. Este imaginea OOccidentului francez sigur pe sine, convins că direcția lui e implicit corectă și că restul trebuie doar să se alinieze.
În contrapunct, Nicușor Dan nu pare un partener, ci un beneficiar disciplinat. Capul plecat, mâinile strânse, corpul ușor retras, adica tot ceea ce este evident pentru orice ochi odihnit: limbajul nonverbal clasic al celui care nu vrea să deranjeze ierarhia. Nu e neapărat prostie sau lipsă de inteligență. Aici avem ipostaza de internalizare a inferiorității. Aici apare servilismul, ca virtute administrativă. Suzeranitatea modernă nu mai arată ca în Evul Mediu. Imaginea reflectă perfect acest mecanism: Vestul nu are nevoie să fie arogant — e suficient că este modelul. Estul nu e constrâns — se autoconstrânge, de teamă să nu greșească, să nu fie „ne-european”, să nu pară neserios, să nu fie sancționat financiar. În această logică, servilismul devine politică externă, iar suzeranitatea — soft power.
În imagine, presedintele progresist Emmanuel Macron este așezat în sine, în timp ce olimp8cul comunist Nicușor Dan este reținut în sine. Asimetria dintre cei doi nu e una personală, ci sistemică. Macron poate fi relaxat pentru că reprezintă un centru de putere care își permite ambiguitatea. Nicușor Dan e rigid pentru că vine dintr-o. Fotografia surprinde exact acest moment de reglaj, în care corpul unuia confirmă ordinea, iar corpul celuilalt o acceptă.
Prima concluzie este că asimetriile de putere se reproduc psihologic, nu doar instituțional. Nu tratatele, regulamentele sau diferențele economice sunt decisive. A doua concluzie este că servilismul modern nu arată ca servilismul clasic. Această formă de servilism este periculoasă tocmai pentru că este raționalizată: pare profesionalism, pare seriozitate, pare „bună guvernare”. În realitate, ea limitează inițiativa, curajul politic și capacitatea de a formula interese proprii. O a treia concluzie, mai incomodă, este că acest tip de relație se autosusține. Cu cât liderii periferici se comportă mai defensiv și mai precauți, cu atât centrul pare mai legitim în rolul său de reper. Iar cu cât centrul pare mai legitim, cu atât periferia simte mai acut nevoia de autocenzură. Este un cerc psihologic închis, în care nimeni nu pare vinovat, dar toți contribuie.
În plan practic, efectul este o guvernare fără conflict real, dar și fără creativitate politică. Dezacordul devine suspect, inițiativa — riscantă, iar suveranitatea — un concept mai degrabă administrativ decât politic. Concluzia finală este poate cea mai dură: ceea ce vedem este o (con)damnare a unei persoane și unei țări de a fi anexată la uniuni ce inițial păreau democratice și prospere. Speram că divorțul se va produce cât de curând posibil și astfel abuzul va putea fi constatat ca un eveniment vechi, istoric.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
