Ochelari la Davos — sau „Eye of the Tiger”, ediția 2026
Pamfletul acesta nu e despre un om. E despre o epocă modernă. O epocă în care liderii nu mai scot ochelarii de soare care se pun iarna după o violență domestică…. în stil francez. Așa că stăm cuminți, în sală, și aplaudăm intrarea actorilor lumii. Filmul rulează. Exploziile conflagrațiilor sunt în spate. Iar ochelarii, la locul lor.
Pe scena mare a lumii, acolo unde se jonglează cu PIB-uri, amenințări și tarife vamale, s-a ivit o nouă stea polară, un fotomodel de vază: Macron cu ochelari de soare la Davos, în Elveția. Nu sunt pentru soarele comunist, ci pentru ochiul … să zicem… soft-roșu și pufos al unui elev de liceu abuzat de profesoara lui, devenită Prima Doamnă a Cocoșului galic. El s-a scuzat, dar nimeni nu poate uita scatoalcele soției ce ii poate fi Mother figure. Ce să fie? Vreun nou trend? Vreun nou mesaj geopolitic? Nu! Domnia sa s-a uitat în oglindă, a văzut un glob ocular mai roșu decât vinul de Bordeaux și a zis: „Ce-ar fi dacă le spun că e Eye of the Tiger?” — referință la o melodie rock dintr-un film de box-office.
La Davos, unde discursurile sunt despre „lume fără reguli”, Macron s-a metamorfozat în actor de Top Gun cinematografic. De la Iohannis încoace nu am mai văzut astfel de președinți care își ascund privirea de votanții din ce în ce mai iritați de traiul pro-european. Unii au spus că Macron arată ca un personaj din Top Gun, alții că e „kéké”, adică puțin șmecher, puțin „pozeală pe bani publici”. Lipsește însă Brigitte, al cărei chip, putem presupune, a fost pălmuit ca răspuns al unui soț abuzat de multe ori în fața populimii. Dar adevărul e simplu: așa e politica (post)modernă. Mariajul și statul sunt totuna. Când nu poți schimba realitatea maritală, o ascunzi sub ochelari de Tom Cruise. Când nu poți da replică într-o dispută diplomatică, le dai interlocutorilor un reflex polarizat.
S-a spus că a fost un accident minor, o iritație, un ochi obosit. Nimic grav. Exact. Nimic nu e grav în politică până când devine istoric. Iar istoria începe adesea cu un gest mic, interpretat mult. Un nasture descheiat, o mânecă suflecată, o pereche de ochelari purtați unde nu trebuie. Și ce face publicul? Publicul se uită. Analizează rama, nu fraza. Lentila, nu ideea. Pentru că ideile dor, dar accesoriile distrează. Iar politica a învățat, în sfârșit, ce știe cinematograful de mult: dacă nu ai un final clar, măcar intră spectaculos în cadru.
Așa am ajuns să discutăm despre „ochiul de tigru” al unui președinte în genul Muppets Show, despre atitudine, despre stiluri deșucheate. Restul sunt detalii de subsol, bune pentru experți și pentru insomniaci.
