Ne-am pierdut frumosul din noi și din jur.
Trăim ca și cum am fi înscriși într-o competiție absurdă de supraviețuire emoțională. Zilnic suntem bombardați de drame, de breaking news-uri, de scandaluri, de declarații care mai de care mai tăioase. Înotăm prin ele cu respirația tăiată, cu privirea încordată, cu mintea suprasolicitată. Și, fără să ne dăm seama, ne întrebăm în tăcere: oare cine are psihicul mai puternic? Cine rezistă mai mult? Cine cedează ultimul?
Iar când, în rare momente, realizăm că ceva nu e în regulă, că suntem obosiți, iritați, goi pe dinăuntru, alegem să numim asta „normalitate”. Spunem că așa e lumea acum. Că trebuie să fim informați. Că trebuie să ne intereseze. Că așa arată realitatea.
Nu. Nu e normal. E o anomalie.
Am ajuns să nu mai percepem strălucirea soarelui. Să nu ne mai bucure un ghiocel care a străpuns un strat gros de zăpadă, înfruntând frigul cu o fragilitate încăpățânată. Nu mai vedem frumusețea lucrurilor mici pentru că ochii noștri sunt lipiți de ecrane, iar sufletul nostru e prins în agitația unei realități deformate.
Îl urmărim pe Nicușor cum o mai ia încă o dată pe lângă „covorul roșu” al așteptărilor, stăm cu ochii pe Bolojan, care mai mărește o taxă, mai taie un buget, mai anunță o reformă… mai clipim o tură la Miruță și tot nu înțelegem ce caută la Apărare sau în centrul unei noi polemici. Lista continuă… nume, funcții, declarații, greșeli, strategii. Le consumăm pe toate.
Și ne spunem că asta înseamnă „implicare”, că așa suntem responsabili, că „ne interesează realitatea”.
Dar ce fel de realitate alimentăm? Una care ne hrănește sau una care ne macină?
Ne-am obișnuit cu tensiunea, cu frustrarea, cu ironia amară, cu indignarea zilnică. Atât de mult, încât liniștea ni se pare suspectă. Bucuria simplă ni se pare naivă. Speranța – deja e o vulnerabilitate.
Ne-am antrenat să reacționăm, nu să simțim. Să comentăm, nu să contemplăm. Să judecăm, dar nu să înțelegem.
Iar între timp, frumosul a rămas undeva pe margine. Într-un apus pe care nu l-am mai privit. Într-o conversație pe care am amânat-o. Într-o floare care a înflorit fără spectatori. Într-un copil care râde fără să știe nimic despre taxe, funcții și crize.
Realitatea nu înseamnă doar scandal și presiune. Nu înseamnă doar politică, dezbateri și breaking news. Realitatea înseamnă și lumină, și natură, și gesturi mici, și oameni care își duc viața cu demnitate, fără să fie ” în trend” și care încă oferă cioburi de frumos adunate cu riscul de a-și tăia palmele.
Când spunem că „asta e lumea”, ne scuzăm propria amorțeală. Când spunem că „trebuie să știm”, ne justificăm dependența de dramatism. Dar, de fapt, alimentăm și ne alimentăm cu o realitate BOLNAVĂ – una care ne consumă mai repede decât ne dăm seama.
Poate că nu am pierdut frumosul definitiv. Poate doar l-am lăsat să fie acoperit de zgomot. Poate…
Și poate că primul act de revoltă adevărată nu e să mai distribuim încă o indignare, ci să ne oprim, să ieșim la soare, să ne mirăm din nou de un ghiocel care a avut curajul să răzbată prin zăpadă.
Pentru că nu, nu e normal să trăim permanent în alertă. Nu e normal să confundăm stresul cu luciditatea.
Frumosul nu a dispărut. Doar că, pentru a-l vedea din nou, trebuie să ne dezvățăm să respirăm prin frică și să învățăm iar să respirăm prin lumină.
P.S.: Mai știm cum arată lumina?
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Nihil Sine Deo
