Calomnia nu înlocuiește istoria (drept la replică față de educația mutilată)

„Am învățat să le zâmbesc celor ce mă urăsc cel mai mult” Regele Mihai I

Către voi, acei zeloși ai invectivei facile! Privesc cu o anume duioșie intelectuală verva cu care vă exersați spiritul pamfletar asupra Majestății Sale, Regele Mihai I al României. E înduioșător, în felul său, să vezi cum anatomia resentimentului încearcă să ia locul istoriei, iar opinia, lipsită de bibliografie, își arogă morga sentinței definitive.

Îngăduiți-mi a vă felicita: ați descoperit metoda revoluționară prin care se judecă un Suveran! Nu prin context. Nu prin arhive. Nu prin împrejurări geopolitice de o complexitate amețitoare. Ci prin tropăitul grăbit al prejudecății… Ce economie splendidă de efort intelectual! Ce triumf al superficialității aplicate!
Desigur, este infinit mai comod să confunzi tragedia istorică, având suportul ideal al micimii unora, caricaturizând și să reduci destinul unui șef de stat la anecdota de cafenea. Când demnitatea nu poate fi atinsă, este ironizată. Și asta înseamnă, fără îndoială, o performanță de abstractizare demnă de manualele de magie, nu de cele de istorie. A judeca Regele presupune, înainte de toate, a avea măsura propriei tale staturi.

Majestatea Sa nu este o figură de polemică de colț, ci un capitol de istorie națională! Iar istoria, spre deosebire de pamfletul precipitat, are prostul obicei de a fi complicată. Nu se lasă siluită de fluieratul tribunelor.
Cât despre epitetele pe care le aruncați cu generozitate, ele spun mai mult despre igiena intelectuală a emițătorului decât despre cel vizat. A jigni un simbol nu înseamnă că îi diminuați importanța. Înseamnă, cel mult, a vă micșora propria statură până la nivelul unde doar glezna se mai zărește din monumental. Căci, dacă tronurile se pot pierde, măsura nu se împrumută. Iar, acolo unde măsura lipsește, rămâne doar spectacolul, rareori edificator.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României nu are nevoie de apărători intempestivi, căci anii, acei arhivari incoruptibili, i-au așezat faptele în raftul sever al istoriei. Iar noi, cei care încă mai prețuim rigoarea și buna-cuviință, avem datoria de a nu lasă zgomotul să țină loc de judecată și resentimentul să țină loc de analiză.
Să ne păstrăm, așadar, spiritul critic, dar să-l însoțim de cultură.

Să ne păstrăm libertatea de opinie, dar să o dublăm de noblețea expresiei.
În absența acestora, loviți în propria voastră ținută intelectuală.
Vă invit, așadar, la un exercițiu de respirație culturală: înainte de a arunca piatra, cercetați dacă nu cumva istoria însăși v-ar putea răspunde cu o arhivă în mână.
Și nu uitați că ironia, când nu e susținută de competență, devine simplă gălăgie.

Cu deferența cuvenită adevărului și cu o ușoară îngăduință pentru excesele retorice ale epocii noastre, semnează un cetățean care încă mai crede că judecata precede verdictul,

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Nihil Sine Deo