Într-o zi vei merge acasă… și poarta nu se va mai deschide.
Sfânta Evanghelie
Într-o zi vei merge acasă… și poarta nu se va mai deschide.
Nu pentru că e încuiată. Ci pentru că nu mai are cine să o deschidă.
Nu va mai fi nimeni care să te întrebe dacă ai mâncat.
Nu va mai fi nimeni care să te certe că ai slăbit.
Nu va mai fi nimeni care să te aștepte cu aceeași bucurie cu care te aștepta când erai copil.
Pentru că părinții au un fel de a iubi pe care nu îl mai găsești nicăieri în viață.
Te iubesc când nu meriți.
Te apără când greșești.
Te așteaptă când întârzii.
Și te iartă chiar și atunci când îi uiți.
Când ești tânăr, crezi că părinții sunt mereu acolo.
Că ai timp.
Că mai ai ani întregi să îi suni, să îi vizitezi, să stai la masă cu ei.
Dar timpul nu întreabă pe nimeni dacă e pregătit.
Într-o zi telefonul nu va mai suna.
Într-o zi nu vei mai avea cui să spui „mamă” sau „tată”.
Într-o zi vei intra în casa copilăriei tale și vei simți o liniște care doare.
Și atunci îți vei aminti toate dățile când ai spus „lasă că sun mâine”.
Toate vizitele pe care le-ai amânat.
Toate momentele în care ai crezut că părinții vor fi acolo pentru totdeauna.
Dar nimic nu este pentru totdeauna.
Părinții îmbătrânesc încet, în timp ce noi suntem ocupați să ne trăim viața.
De aceea, dacă încă ai părinți în viață, sună-i.
Du-te pe la ei.
Stai la masă cu ei.
Ascultă-le poveștile pe care le-ai auzit de o mie de ori.
Pentru că va veni o zi în care ai da orice pe lume să le mai auzi încă o dată.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
