Printre noi, dar nevăzuți: solomonarii și uitarea magiei

Într-o dimineață obișnuită, pe o stradă oarecare, un bărbat cu o haină lungă își aprinde liniștit o țigară lângă o stație de autobuz. Nimic neobișnuit sau, cel puțin, așa pare. Oamenii trec pe lângă el grăbiți, cu ochii în telefoane, preocupați de întârzieri, facturi și notificări. Nimeni nu-l observă cu adevărat și, totuși, dacă mitologia românească mai respiră prin crăpăturile prezentului, s-ar putea ca acel om să nu fie doar un simplu trecător… s-ar putea să fie un solomonar.

În tradiția populară, solomonarii sunt figuri misterioase, inițiați ai unor școli ascunse de magie, stăpâni ai vremii și ai tainelor naturii. Se spune că pot chema ploaia, pot opri furtunile sau, dimpotrivă, le pot dezlănțui. Îi învăluie o aură de teamă și respect, iar poveștile despre ei au circulat din generație în generație, mai ales în satele de munte, unde cerul pare mai aproape și inexplicabilul mai prezent.

Dar în prezentul zilelor noastre, unde explicațiile științifice au înlocuit descântecele, iar aplicațiile meteo au luat locul bătrânilor care „simțeau” vremea, solomonarii par să fi dispărut. Sau poate nu… poate doar s-au adaptat.

Un vânt ciudat care se ridică din senin într-o zi cu cer azuriu… o ploaie scurtă și rece, căzută exact când pământul avea mai mare nevoie de ea… Coincidențe, spunem. Dar dacă nu sunt?

În goana noastră zilnică, nu mai avem timp să privim cerul cu adevărat, nu mai ascultăm liniștea dintre sunete, nu mai „citim” semnele mărunte. Cu toate acestea, miturile nu dispar neapărat — ele se retrag în locuri unde nu mai suntem atenți.

Poate că solomonarii nu au plecat nicăieri,  poate că stau încă printre noi, pe băncile din parc sau în trenuri aglomerate, purtându-și cunoașterea veche într-o lume care nu mai știe să o recunoască. Iar noi, prea ocupați mereu să ajungem undeva, uităm să ne întrebăm ce trece, de fapt, pe lângă noi, în fiecare zi.