Domnia Regelui Mihai: o epocă umbrită de mari tensiuni politice.
ANRM Gorj
Urcat pe tron în 1940 la doar 18 ani, Regele Mihai avea să conducă o Românie care doar ce și-a cedat teritoriile. Cu Ion Antonescu prim-ministru, colaborarea avea să fie una rece. Mareșalul l-a considerat de la bun început pe rege un simplu copil, care nu avea drept de cuvânt în fața sa. Dovada acestui lucru a venit în vara anului 1941, atunci când Antonescu a angajat România în război alături de Germania lui Hitler, fără ca regele să fie anunțat. Povestea Majestatea Sa, că mama sa – care auzise vestea la radio – avea să-i spună atunci că țara pe care o conducea a intrat în război. Antonescu și-a motivat decizia spunând că oricum Mihai avea să afle din presă că România a început lupta împotriva URSS. Penibil, nu?
România a debutat bine în război. Și-a recăpătat teritoriile pierdute în fața sovieticilor, iar totul părea să funcționeze conform planului. Totuși, marii oameni politici ai vremii – Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu – i-au trimis o scrisoare Mareșalului prin care-i spuneau că războiul ar trebui să se termine. Că România și-a îndeplinit deja obiectivele. Antonescu nu a ascultat. A continuat alături de Hitler, trimițându-și compatrioții la moarte sigură în fundul Uniunii Sovietice, iar fix cea mai mare frică a oamenilor s-a îndeplinit atunci.
URSS-ul a reușit să respingă într-un final atacurile venite din partea Axei, iar contraatacul sovietic a început. Am pierdut atunci nu doar ceea ce am recuperat la începutul ofensivei, ci și o parte din teritoriul nostru de după cedările teritoriale din 1940. Mașinăria de război a lui Stalin a ajuns la Focșani, iar Regele Mihai și oamenii politici importanți discutau despre cum România se mai poate salva de la dezastru. Soluția? Încheierea unuia armistițiu cu forțele Aliaților. Însă acest armistițiu nu putea fi încheiat de nimeni altcineva decât de Ion Antonescu, așa că Mareșalul a fost convocat la Palat pentru a se discuta despre această speță, însă acesta nu știa subiectul. A primit doar convocarea din partea regelui. Totuși, fiindcă oamenii politici îl cunoșteau bine pe Antonescu, a fost luat în calcul și un potențial refuz al premierului. La refuz, regele răspundea direct cu arestarea sa, implicit cu înlocuirea guvernului.
Pe data de 23 august 1944, Antonescu a venit – împreună cu Mihai Antonescu – pentru a discuta cu regele. Regele Mihai a început discuția prezentând situația de pe front. Voia să-i aducă la cunoștință Mareșalului că situația nu e tocmai roz, iar România pierde mult teren în fața sovieticilor, că ar fi momentul ca țara să încheie un armistițiu cu Aliații. Mareșalul a refuzat vehement fiecare cerere a regelui de a încheia un armistițiu. Situația era clară: România trebuie să-și îndeplinească în continuare angajamentul față de Hitler – asta în mintea lui Ion Antonescu. Toate acestea l-au determinat pe Majestatea Sa să-i aresteze pe Antonești, închizându-i în camera de timbre a lui Carol al II-lea. România a ieșit atunci din Axă, trecând e partea Aliaților. Data de 23 august 1944 reprezintă și astăzi un act de curaj a unui rege care timp de 4 ani a fost silit să suporte aroganța unui fost militar, care credea că toată puterea i se cuvine. Această dată a fost momentul în care România a reușit să se salveze de la capitulare!
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, România a intrat treptat sub influența directă a Uniunii Sovietice conduse de Stalin. Sub presiunea Moscovei, la 6 martie 1945 a fost instalat guvernul condus de Petru Groza, un executiv dominat de comuniști și susținut de Armata Roșie aflată pe teritoriul țării. În aceste condiții, Regele Mihai a fost pus într-o poziție extrem de dificilă, fiind practic obligat să colaboreze cu un guvern pe care îl considera nelegitim și impus din exterior.
În semn de protest față de această situație, în august 1945 regele a declanșat ceea ce a rămas în istorie sub numele de greva regală. Regele a refuzat să mai semneze decretele guvernului Groza și a cerut formarea unui guvern cu adevărat democratic, care să includă și reprezentanții partidelor istorice. Prin acest gest, regele încerca să atragă atenția asupra presiunilor sovietice și asupra modului în care România era împinsă, pas cu pas, spre un regim comunist.
După reacțiile și presiunile exercitate de Statele Unite ale Americii și Regatul Unit în 1945, s-a ajuns la compromis. S-a decis ca guvernul lui Petru Groza să fie „lărgit” cu reprezentanți ai partidelor democratice, pentru a putea fi recunoscut diplomatic de Occident. A fost o victorie importantă obținută de Regele Mihai împotriva comuniștilor, însă această victorie a fost doar un soare puternic de dinainte furtunii care avea să înceapă.
În noiembrie 1946 au avut loc alegeri parlamentare, însă acestea au fost fraudate în favoarea blocului controlat de comuniști. După aceste alegeri, partidele istorice au fost marginalizate, iar controlul comuniștilor asupra statului a devenit aproape total.
Totuși, lovitura cea mai puternică primită de rege a venit pe data de 30 decembrie 1947. Comuniștii – la comanda lui Stalin – l-au chemat în București (regele era plecat din țară) pentru a discuta niște probleme familiale, motivau ei. Regele s-a conformat și a venit în țară. La întâlnirea programată, au apărut Gheorghe Gheorghiu Dej și Petru Groza. Cei doi i-au spus Majestății Sale, că au venit pentru a discuta despre un divorț amiabil. Regele nu a înțeles. Groza i-a prezentat atunci actul de abdicare. Mihai le-a spus atunci, că acest act nu este constituțional. Comuniștii au rânjit… Ce era pentru ei constituția? Tot Groza i-a adus aminte regelui despre cei 1000 de studenți ținuți captivi. Atunci, regele a cerut un moment pentru a se sfătui cu Regina Elena. Retrași în altă încăpere, regele a observat că liniile de telefon erau tăiate, gărzile înlocuite… Totul era aranjat. Întors în fața celor 2 indivizi, regele a semnat actul de abdicare. Nu a pus funcția mai presus de cele 1000 de vieți ținute captive de comuniști.
În exil, regele nu a stat degeaba. A muncit ca orice alt om. Ca activitate politică Regele Mihai a încercat să atragă atenția vestului cu privire la ce se întâmplă în România. Că mor oameni în închisori, că noua conducere își face de cap, omorând tot ceea ce înseamnă libertate. Nimeni nu l-a ascultat atunci…
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
