Între nostalgie și panică politică, o teamă numită Monarhie

Există anumite cuvinte care nu mai sunt rostite cu liniște, ci cu o tresărire aproape instinctivă, ca și când simpla lor evocare ar deschide răni vechi ori ar tulbura apele unei conștiințe colective…Monarhia este, pentru omul politic modern, un asemenea cuvânt. El nu mai este ascultat…este judecat înainte de a fi înțeles. Nu mai este cercetat…este condamnat înainte de a fi cunoscut.

Dar…de ce?

De ce această spaimă față de Coroană?!?

De ce această grabnică încordare a spiritelor atunci când se vorbește despre Tron…despre Dinastie…despre continuitate și noblețe de stat?!?

De ce, într-o epocă ce pretinde că a eliberat omul de prejudecăți ,tocmai ideea monarhică este tratată cu intoleranța cu care odinioară erau privite ereziile?!?

Nu! Nu Monarhia sperie. Ceea ce înspăimântă este comparația!

Monarhia nu este doar forma de guvernământ, ea este o oglindă. Și în această oglindă republicile improvizate ale prezentului își văd propria precaritate. Coroana nu strigă, nu agită mulțimile, nu promite paradisuri electorale. Ea stă deasupra patimilor zilnice și, tocmai prin această tăcere solemnă, mustră zgomotul sterp al politicianismului contemporan.

Monarhia amintește unui neam că statul nu trebuie să fie proprietatea vremelnică a partidelor, ci expresia durabilă a unei idei naționale. Ea pune înaintea omului modern noțiuni aproape uitate:datorie, onoare, sacrificiu, continuitate. Iar aceste cuvinte sunt incomode într-un secol care a înlocuit vocația cu interesul și serviciul public cu spectacolul.

Să nu ne amăgim: ura împotriva Monarhiei nu este născută din rațiune, ci dintr-o subtilă teamă morală. Coroana reprezintă permanența, iar lumea nouă trăiește din provizorat. Monarhia cere verticalitate, însă epoca noastră recompensează adaptabilitatea umilă. Regele nu este ales pentru a seduce masele, ci crescut pentru a purta destinul unei națiuni cu gravitatea unei misiuni istorice.

Și tocmai aici începe neliniștea.

În fața Tronului, politicianul mediocru devine mic. Demagogul devine vulgar. Omul fără rădăcini devine vizibil. Monarhia introduce în cetate un criteriu superior interesului imediat: ideea de continuitate istorică. Ea leagă generațiile între ele și dă statului ceva ce republicile schimbătoare rareori pot oferi: memorie.

Priviți marile monarhii europene! Ele nu s-au menținut prin forță brută, ci prin puterea simbolului. Un Rege adevărat nu domnește prin frică, ci prin sentimentul că întruchipează ceva ce nici un partid nu poate revendica:sufletul istoric al națiunii sale.

Monarhia nu este tiranie, așa cum repetă spiritele superficiale. Tiraniile moderne au purtat adesea haine republicane și au vorbit în numele poporului cu o cruzime pe care vechii Regi ar fi privit-o cu oroare. Coroana autentică limitează arbitrariu tocmai prin faptul că nu depinde de febra electorală și nici de instinctele schimbătoare ale mulțimii.

Un Rege educat în cultul datoriei poate fi mai liber decât un președinte captiv intereselor care l-au ridicat.

Dar poate că adevărata întrebare nu este „de ce vă temeți de Monarhie?”,ci:

DE CE VĂ TEMEȚI DE DEMNITATE?

Fiindcă Monarhia obligă un popor să privească în sus. Iar epocile decadente urăsc tot ceea ce amintește de înălțime. Ele preferă egalitatea în mediocritate, nu noblețea în responsabilitate. Au distrus aristrocrațiile, apoi au inventat elite mai crude: elitele banului, ale propagandei și ale influenței fără merit.

Monarhia, cu toate imperfecțiunile ei, păstrează încă ideea că statul trebuie să fie mai mult decât o piață de ambiții personale. Ea vorbește despre rădăcini într-o lume obsedată de improvizație. Despre onoare într-o vreme a oportunismului. Despre destin într-o civilizație care nu mai crede decât în avantaj.

Tocmai de aceea vă temeți!

Nu de un Rege!

Ci de judecata tăcută pe care simpla existență a Coroanei o aruncă asupra vremurilor noastre.

Vă temeți de Monarhie???

Dar…de ce?

Fiindcă poartă Coroană și nu insignă de partid?

Fiindcă vorbește despre datorie acolo unde alții vorbesc despre interes?

Fiindcă pune Țara mai presus de clică și Neamul mai presus de ambițiile vremelnice?

Nu Monarhia vă înspăimântă!

Ci oglinda pe care ea o ridică înaintea unei epoci obosite de compromisuri. Căci Tronul cere caracter!

Nu cumpără conștiințe, ci le cheamă la răspundere.

Iar acolo unde toate se vând și toate se negociază, ideea de onoare ajunge să pară primejdioasă.

Dar să știți:

Popoarele nu pier atunci când sunt sărace, ci atunci când nu mai cred în nimic mai înalt decât ele însele.

Și poate că tocmai de aceea vă temeți de Monarhie:

…fiindcă ea amintește României că poate fi demnă!

Alina Bănățeanu

---

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo