Limba română și dușmanii ei de zi cu zi
Sursa foto: Pixabay
Vă vorbesc astăzi despre cea mai năpăstuită categorie de oameni, cei mai harnici dintre nepricepuți, mă refer la cei care se trezesc dimineața cu gândul să mutileze, să maltrateze limba romană. Limba română are dușmanii ei de fiecare zi și sunt dintre cei mai primejdioși: au păreri, scriu pe rețele, întocmesc anunțuri și, lucru îngrozitor, se cred culți. Atacă limba română cu liniște metodică, o schilodesc câte puțin până nu mai seamănă cu nimic.
Unul scrie „vroiam”… altul, „servici”… un al treilea, cu aerul unui ministru plenipotențiar, ne vestește că „decât” trebuie pus unde-i vine dumnealui la îndemână, iar dacă îl întrebi de ce, îți răspunde, cu măreața siguranță a prostului, că ” așa se vorbește „.
Desigur, și pe vremuri se vorbea, numai că pe vremuri se mai și știa cum.
„Vroiam” este una din acele născociri lingvistice care arată ce se întâmplă când două verbe se întâlnesc într-un cap neîncăpător. „Voiam” și „vream” s-au întâlnit, s-au îmbrățișat, iar odrasla lor nelegitimă a ieșit în lume fără acte, și, culmea, este primită pretutindeni cu ospitalitate.
Dar ce să mai spunem despre „ca și”? Ah, această podoabă a vorbirii contemporane! Parcă simplul „ca” ar fi devenit prea sărac pentru măreția vorbitorului, trebuie să-i punem și un „și”, să-i dăm ținere, să-l înzorzonăm. Vorbirea simplă este, pesemne, pentru vulg…
Apoi vin pleonasmele, aceste monumente ale vanității: „cobor jos”, „urc sus”, „avansez înainte”… magnifică risipă de cuvinte!… am fi cu toții milionari în datorii dacă economia ar funcționa astfel…
Și ,fiindcă trăim într-o epocă în care orice om poate deveni peste noapte „expert”, limba română s-a umplut de cuvinte care sună important și nu spun mare lucru: totul este „implementat”, „targetat”, „focusat”,” prioritizat”… omul nu mai face un lucru, îl „implementează”… nu mai muncește,” livrează”… Ce frumos era odinioară să spui: „facem”… acum facem „implementare”… ce banală era munca!… acum ea este „activitate operațională”…
Cel mai hazliu dintre toate nărvavurile este grija cu care unii își falsifică superioritatea prin cuvinte străine: nu mai spun că se întâlnesc, ci că au un „meeting”…
Să nu fim înțeleși greșit, limba este vie și se schimbă, numai că una este schimbarea firească și alta este lenea împopoțonată drept modernitate. Limba română nu se teme de cuvinte noi, se teme mai degrabă de cei care nu știu ce înseamnă cuvintele vechi.
Ce spectacol jalnic oferă uneori câte un text oficial! Fraze lungi, împleticite, fără cap și fără coadă, în care subiectul se rătăcește undeva între două virgule, iar verbul moare de bătrânețe înainte să ajungă la sfârșitul propoziției. Ai impresia că nu citești un comunicat, ci procesul-verbal al unei comisii care a hotărât să nu mai spună nimic în mod limpede.
De ce să spui „vom repara strada”, când poți spune: „se are în vedere demararea unei proceduri în vederea implementării măsurilor necesare pentru reabilitarea infrastructurii”? Iată progresul! Înainte aveam o groapă, acum avem o formulare de treizeci de cuvinte și aceeași groapă.
Iar virgula… săraca virgulă este tratată când ca un accesoriu inutil, când ca o rudă apropiată a autorului, pusă din loc în loc numai fiindcă „dă bine”. Unii o așează după subiect, alții între subiect și predicat, iar câte unul o împrăștie în frază cu generozitatea unui semănător beat.
Marea nenorocire nu este că oamenii greșesc, orice om poate greși, nenorocirea este că nu mai vrea să afle dacă greșește, și răspunde plin de emfază: „Se înțelege ce am vrut să spun. „Desigur că se înțelege, și dintr-un geam spart se înțelege că a fost un geam, asta nu-l face mai puțin spart.
Limba nu este doar un vehicul pentru idei, este și măsura atenției pe care o acordăm lucrurilor. Cine vorbește limpede, gândește, de regulă, cu mai multă grijă, cine scrie neglijent ne spune, fără să vrea, că socotește cititorul vrednic de orice, iar cititorul, răbdător cum îl știm, înghite. Poate e timpul să nu mai înghită! Să renunțăm la podoabele inutile, la pleonasme, la prețiozități și la maimuțăreli de birou, să punem virgula unde trebuie și cuvântul potrivit acolo unde îi este locul.
Nu cerem pedanterie, cerem bun simț!
Iar celor care vor privi toate acestea cu aer superior și vor declara că „limba evoluează”, le putem răspunde, cu toată deferența cuvenită: firește că evoluează, numai că evoluția și degradarea nu sunt sinonime, după cum nici agramatismul nu devine cultură numai fiindcă este rostit cu emfază.
Limba română a supraviețuit năvălirilor, modei franțuzești și altor feluri de primejdii. Probabil ne va supraviețui și nouă, dar e păcat că trebuie să se apere tocmai de cei care pretind că o iubesc.
Fiindcă dușmanul cel mai primejdios al unei limbi este băștinașul care o stâlcește cu superioritatea celui convins că gramatica este o conspirație împotriva lui.
România este destul de încăpătoare pentru toți, numai limba română, sărmana, începe să ceară puțin aer…
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
