Între independență și interdependență
Foto: zdg.md
Ce înseamnă de fapt suveranitatea unei țări? Independență reală sau un cuvânt? Libertate de hotărâre sau o iluzie întreținută prin formule de protocol?
Aceste întrebări le rostim cu atât mai rar cu cât socotim că răspunsul ne este cunoscut. Și totuși tocmai lucrurile pe care le considerăm de la sine înțelese merită, din când în când, cercetate cu luare-aminte, căci suveranitatea este unul dintre cuvintele mari ale vieții de stat pe care le înscriem în legi și documente, dar pe care adesea uităm să le cercetăm în înțelesul lor adevărat.
În înțelesul cel mai simplu, suveranitatea înseamnă dreptul unei țări de a-și hotărî singură soarta, de a-și rândui treburile după trebuințele și voința sa, de a-și alege cârmuitorii,de a-și face legile, de a-și apăra hotarele, de a-și gospodări avuția fără ca o putere străină să-i poruncească. Dar lumea de astăzi nu mai este lumea statelor închise între hotarele lor, fiecare trăind numai din ceea ce produce și hotărând singură asupra tuturor lucrurilor. O țară poate fi liberă în drept și, totuși, strâns legată în fapt de împrejurările din afara hotarelor sale.
Aici începe nedumerirea multora.
Este o greșeală să socotim că o țară suverană este o țară care nu depinde de nimeni. Statele cumpără și vând unele altora, împrumută bani, primesc și trimit mărfuri, schimbă cunoștințe, folosesc aceleași piețe. O hotărâre luată într-un colț al lumii poate răscoli prețurile într-altul, o tulburare politică poate ajunge, prin legăturile economice, până la masa omului de rând.
Aceasta este interdependența. Nu este prin ea însăși o pierdere a suveranității, uneori, puterea unei țări tocmai din legăturile sale cu celelalte se hrănește. Dependența într-o anumită măsură este firească. Întrebarea este cât de mult depindem, în ce privințe și dacă mai avem puterea de a spune „nu” atunci când interesul nostru o cere. Între colaborare și supunere există o deosebire pe cât de simplă în aparență, pe atât de însemnată în viața unui stat.
Suveranitatea nu se măsoară numai prin existența unui drapel, a unei steme, a unui imn și a unor hotare. Acestea sunt însemnele statului. Puterea de a hotărî este miezul suveranității. Un stat este suveran când instituțiile sale pot lua hotărâri fără ca voința lor să fie înlocuită, pe ascuns sau pe față, de voința altora. Asta se sprijină pe lucruri foarte concrete: o economie temeinică, o justiție dreaptă, o armată capabilă să-și îndeplinească menirea, o clasă politică responsabilă și o societate care nu-și risipește puterile în vrajba lăuntrică.
Cine nu-și poate hrăni populația, cine nu-și poate apăra avutul, cine nu-și poate întări școala și cine trebuie să aștepte mereu hotărârea altuia pentru a ști încotro să meargă are libertatea juridică de a decide, dar libertatea sa practică este mult mai îngustă.
Suveranitatea începe în lege, dar se dovedește în puterea de a o pune în fapt.
Să presupunem că un stat ia o hotărâre potrivită interesului său; ce se întâmplă dacă nu are mijloacele economice, financiare sau politice pentru a o susține? De aceea suveranitatea nu trebuie confundată cu libertatea de a rosti o opinie.
Independența este mai puțin spectaculoasă decât ne place să credem: stă în puterea de a intra în legături fără a-ți pierde judecata. O țară nu este puternică dacă spune „nu” tuturor, ci dacă poate spune „da” sau „nu” după propriul interes și care suportă urmările propriei hotărâri.
Poate exista însă și o altă față a problemei. În numele cooperării, al păcii, al piețelor comune, o țară poate ajunge să-și lase toate puterile în mâinile altora. Fiecare cedare poate părea nevinovată și folositoare, abia când privim înapoi descoperim că pentru prea multe lucruri nu mai putem hotărî singuri. Dar nici aici nu trebuie să cădem în cealaltă rătăcire: aceea de a socoti orice înțelegere internațională drept o îngrădire a libertății. O țară poate alege să se lege prin tratate pentru a-și spori siguranța și puterea, poate accepta anumite îndatoriri pentru a primi unele drepturi, poate renunța la o parte din libertatea de mișcare pentru a dobândi o putere mai mare de acțiune. Asta nu este neapărat pierdere de suveranitate, uneori este exercitarea suveranității. Deosebirea esențială este dacă această legătură este aleasă și asumată sau impusă.
Ar trebui să ne lepădăm de ideea că independența înseamnă să nu primească nimic de la nimeni și să răspundă numai înaintea sa. O asemenea independență absolută este mai degrabă o nălucă decât o realitate politică. Să răspundem ce fel de interdependență acceptăm și în ce măsură rămânem stăpâni pe hotărârile care privesc ființa țării. Un stat matur nu fuge de lume, dar nici nu se pierde în lume.
Este ușor să vorbim despre presiuni din afară, mai greu este să vedem slăbiciunile dinăuntru. Nicio putere străină nu poate slăbi o țară mai adânc decât o poate face propria ei neorânduială. Înainte de a ne întreba cine ne hotărăște soarta, ar trebui să ne întrebăm dacă noi înșine suntem în stare să o hotărâm. Suveranitatea este și o chestiune de bună gospodărire națională.
Așadar, suveranitatea este puterea reală de a hotărî asupra propriului destin într-o lume în care nimeni nu poate trăi cu totul singur. Între independență și interdependență este o cumpănă: când vine ceasul unei hotărâri grele, cine hotărăște? Dacă răspunsul este „noi, după judecata noastră „, atunci suveranitatea trăiește;dacă răspunsul este „hotărâm numai ceea ce ni se îngăduie „, atunci cuvântul a rămas, dar s-a micșorat libertatea.
Între cele două stări se găsește întreaga deosebire dintre o țară care este stăpână pe destinul ei și o țară care doar își amintește că, odinioară, a fost.
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
