Când sindicatul intră în politică, cine mai apără profesorul?

Sindicatele din educație au un rol legitim: apărarea drepturilor profesorilor și ale celorlalți angajați din sistem. Greva, protestul, negocierea și presiunea publică sunt instrumente firești ale mișcării sindicale. Problema apare atunci când discursul sindical începe să semene cu cel al unei organizații politice.

În ultimii ani, Federația Sindicatelor Libere din Învățământ, Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” și Federația Națională Sindicală „Alma Mater” au criticat public decizii ale Guvernului și Parlamentului. În iunie 2025, acestea au anunțat pichetarea sediilor Guvernului, Parlamentului și ale partidelor PSD, PNL și USR, iar în august 2026 au cerut explicit partidelor parlamentare să respingă proiectul noii legi a salarizării.

De aici apare întrebarea: unde se termină sindicalismul și unde începe politica?

Un sindicat are dreptul să arate că o lege afectează salariile, norma didactică sau condițiile de muncă și să protesteze împotriva ei. Însă, atunci când le spune parlamentarilor ce să voteze și transformă disputa profesională într-un conflict cu întregul spectru politic, discursul său capătă inevitabil o dimensiune politică.

Critica Guvernului este firească și necesară. Totuși, ea trebuie să rămână legată de mandatul sindical și de interesele concrete ale membrilor. În caz contrar, apare o contradicție: sindicatele critică politizarea educației, dar folosesc uneori formule apropiate de retorica electorală, precum „Guvernul îngroapă educația” sau „votul pentru această lege este un vot împotriva școlii românești”.

Un asemenea limbaj poate mobiliza membrii, dar ridică problema dacă sindicatul mai negociază sau începe să facă politică. Profesorii au nevoie de sindicate puternice și credibile, care să apere interesele tuturor membrilor, indiferent de opțiunile lor politice. Credibilitatea se construiește prin argumente, transparență, negociere și consecvență, nu prin apropierea de un partid.

Într-o școală în care profesorul trebuie să rămână profesor, nu militant politic, sindicatul trebuie să apere libertatea profesională a cadrului didactic, nu să-i substituie opțiunea politică. Educația este inevitabil legată de decizii politice, dar sindicatele nu ar trebui să devină actori politici deghizați în reprezentanți profesionali.

De aceea, este necesară o delimitare clară: negociere, nu obediență; critică, nu propagandă; reprezentare profesională, nu substitut de partid. Un sindicat cu adevărat independent trebuie să poată sta în fața oricărui guvern și să spună, indiferent de culoarea politică: „Aceasta este problema profesorilor. Acestea sunt argumentele și soluțiile. Negociați cu noi.”

Acolo începe adevărata independență sindicală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo