Suferim de efectul de spectator. Știați asta?

Am impresia că una dintre bolile discrete ale societății noastre este că am învățat să privim. Privim foarte mult, avem acces la aproape orice, știm în timp real ce i se întâmplă cuiva la sute sau mii de kilometri distanță, ne indignăm, comentăm, distribuim, explicăm și, uneori, chiar ne revoltăm. Numai că, între toate aceste forme de reacție și implicarea propriu-zisă există o diferență uriașă. Putem fi foarte vocali în calitate de spectatori și complet absenți în calitate de oameni care ar putea face ceva.

M-am gândit la asta… de fapt am simțit-o drept șoc, după cazul femeii agresate și înjunghiate în plină stradă, în București, anul trecut. Nu a intervenit nimeni și nu, nu vreau să vorbesc despre cazul în sine care oricum a fost prezentat pe toate canalele de știri. Nu acesta este subiectul. M-a interesat însă întrebarea pe care o ridică: ce se întâmplă cu noi atunci când vedem ceva grav și, deși suntem acolo, nu simțim că este și responsabilitatea noastră să facem ceva?

Psihologia socială are un nume pentru o parte a acestui fenomen: efectul de spectator (bystander effect). Este cercetat de zeci de ani, încă de după cazul Kitty Genovese, și a fost studiat sistematic de psihologii John Darley și Bibb Latané. Una dintre explicațiile centrale este difuzarea responsabilității: atunci când mai multe persoane asistă la o situație de urgență, fiecare poate presupune că altcineva va interveni. Cu cât sunt mai mulți oameni în jur, cu atât responsabilitatea individuală poate deveni mai puțin clară.

Sună a „științific”, dar este un mecanism profund omenesc și tocmai de aceea ar trebui să ne preocupe… pentru că nu trebuie să fii un om rău ca să nu intervii. Uneori este suficient să fii unul dintre cei zece oameni care se uită la ceilalți nouă și așteaptă „să facă cineva primul pas”.

Mai apare un fenomen: dacă nimeni nu reacționează, începem să ne îndoim de propria interpretare a situației. „Poate nu este chiar atât de grav.” „Poate se cunosc.” „Poate exagerez.” „Poate a sunat deja cineva.” Faptul că ceilalți stau liniștiți devine, în mod absurd, o justificare pentru propria noastră pasivitate.

Și atunci apare paradoxul: zece oameni pot vedea același lucru, fiecare poate considera că ar trebui făcut ceva, dar NIMENI nu face acel CEVA.

Cred că ar trebui să ne întrebăm dacă nu am transformat acest mecanism psihologic într-un mod de viață.

Dacă analizăm cotidianul, ne dăm seama că efectul de spectator nu mai apare doar atunci când cineva este atacat pe stradă. Îl vedem în mult mai multe locuri și zilnic.

Îl vedem când un coleg este umilit în mod repetat la serviciu și ceilalți tac, deși toți știu ce se întâmplă. Ne sare în ochi când într-un grup este hărțuit cineva și oamenii preferă să nu se bage. Îl constatăm când un vecin este în mod evident într-o situație dificilă, dar fiecare presupune că „sigur îl ajută familia”. Îl percepem când un copil este batjocorit de alți copii, iar adulții din jur preferă să nu se amestece. Ne lovim de el când cineva cade pe stradă și primele secunde nu sunt despre ajutor, ci despre cine va reacționa primul.

Și îl vedem, într-o formă mult mai comodă… pe internet.

Aici fenomenul capătă proporții aproape industriale. O tragedie sau o situație gravă apare în feed și, în câteva minute, avem mii de specialiști în indignare. Oamenii scriu că nu se mai poate, că lumea a luat-o razna, că autoritățile sunt de vină, că societatea este bolnavă, că „așa ceva nu trebuie să se mai întâmple”. Uneori apar sute de comentarii sub o știre despre un om care a fost abuzat, umilit, agresat sau abandonat.

Dar cât de des trecem de la comentariu la acțiune?

Cât de des telefonul pe care îl folosim ca să aflăm ce i s-a întâmplat altuia devine instrumentul prin care cerem ajutor pentru el? Cât de des, în loc să scriem „Doamne, în ce lume trăim?”, sunăm la cineva care chiar poate interveni?

Aici mi se pare că este una dintre marile capcane ale epocii noastre: ne putem simți implicați fără să fim, de fapt, implicați.

Putem să distribuim o problemă și să avem impresia că am făcut ceva. Putem să condamnăm o nedreptate și să plecăm liniștiți de la calculator. Putem să scriem un comentariu furios și să ne considerăm partea bună a poveștii. Putem să consumăm zilnic cantități uriașe de informație despre suferința altora fără ca această informație să producă vreo schimbare în comportamentul nostru. Și totul pe premisa „nu e problema MEA”. 

Am ajuns să avem acces la atât de multă suferință încât există riscul să devenim imuni la ea.

Vedem războaie la micul dejun. Privim copii flămânzi între două reclame. Înregistrăm pe retină oameni bătuți, accidente, incendii, abuzuri, oameni care cer ajutor, familii distruse, prăbușirea țării, dezintegrarea moralității, dezumanizarea… Le vedem pe ecran, una după alta, într-un flux continuu. Și apoi trecem la următorul videoclip.

Poate că problema nu este doar că ne pasă prea puțin. Poate că problema este că ne-am obișnuit să consumăm suferința ca informație.

Iar când suferința devine încă o știre, distanța dintre „am văzut” și „am făcut ceva” devine enormă.

Ne plângem foarte mult, de altfel. Ne plângem de politicieni, de spitale, de școli, de poliție, de vecini, de trafic, de corupție, de nepăsare, de lipsa de solidaritate, de faptul că „nimeni nu mai face nimic”. Avem, fiecare, o listă impresionantă de lucruri care nu funcționează.

Dar poate ar merita să ne întrebăm, din când în când… unde suntem noi în această poveste?

Nu în sensul simplist al vinovăției – nu putem rezolva fiecare problemă și nu este responsabilitatea unui individ să repare o societate întreagă – ci în sensul responsabilității concrete, de zi cu zi. Ce fac eu atunci când am ocazia să fac ceva mic, dar real?

Societatea nu se schimbă doar prin marile gesturi despre care ajungem să citim în presă, ci se schimbă și prin reacții mici, aproape banale: un om care sună la 112, cineva care intervine verbal atunci când vede o nedreptate, un coleg care nu râde împreună cu ceilalți atunci când cineva este umilit, un vecin care bate la ușa unui om despre care știe că trece printr-o perioadă grea, cineva care se oprește în loc să treacă mai departe.

Și mai există ceva ce putem învăța din cercetarea despre efectul de spectator: responsabilitatea trebuie uneori formulată foarte concret. Nu „să facă cineva ceva”, ci „eu fac acum asta”. Nu „sper că a sunat cineva”, ci „sun eu”. Nu „poate se ocupă altcineva”, ci „mă duc să văd ce se întâmplă”.

Poate că acesta este antidotul cel mai simplu împotriva efectului de spectator: să înțelegem că prezența noastră într-o situație nu este întotdeauna neutră.

Uneori, faptul că ești acolo înseamnă că ai posibilitatea să faci diferența.

Și mă întorc la lucrul care mi se pare cel mai neliniștitor: nu cred că riscăm să devenim doar spectatori ai suferinței altora. Riscăm să devenim spectatori în propriile noastre vieți.

Ne uităm cum se degradează lucrurile care ne afectează direct și spunem că „asta este situația”. Ne uităm cum se poartă oamenii cu noi și nu spunem nimic. Ne uităm cum cineva apropiat se îndepărtează, cum o relație se destramă, cum un copil are o problemă, cum un coleg este nedreptățit, cum o comunitate se degradează și așteptăm, de fiecare dată, ca altcineva să înceapă. Apoi ne întrebăm, cu surprindere, când s-au stricat toate…

Poate că nu s-au stricat dintr-odată. Poate că s-au stricat puțin câte puțin, în toate momentele în care cineva a văzut ceva ce nu era în regulă și a decis că nu este treaba lui.

Nu trebuie să intervenim în orice și nu putem salva pe toată lumea. (Dacă așa ceva ar fi fost posibil, aș fi făcut-o eu, demult, fără ajutor.)

Dar între neputință și nepăsare există o diferență. Între a nu putea face nimic și a nu face nimic (pentru că presupunem că va face altcineva) există o ditamai prăpastia. Iar între a vedea și doar a privi există, uneori, o lume întreagă.

Poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des nu este „De ce nu face nimeni nimic?”, ci una mult mai incomodă: Dacă eu sunt aici și văd, ce fac EU?

…. pentru că, la urma urmei, „cineva” suntem NOI. Iar dacă NOI așteptăm să fie altcineva, s-ar putea ca acel „altcineva” să nu mai vină niciodată.