„Comunismul a umplut Cerul de Sfinți“

Titlul pe care l-am dat acestui text e răspunsul vrednicului de pomenire pătimitor în temnițele comuniste, părintele Papacioc, sfînt încă neintrat pe listele sinodalilor BOR, la întrebarea cuiva care l-a vizitat, cîndva, la Mînăstirea din Techirghiol: „De ce-a îngăduit Dumnezeu în România comunismul care a făcut atîta rău?“

Ei bine, cunoscînd istoria recentă a țării noastre experimental însîngerată și contorsionată îngrozitor ca urmare a deciziei unor șefi de așa-zise „mari puteri“ (care în realitate s-au dovedit mici,  trufașe, meschine și satanic sfîșiate de o eternă lăcomie!) Sergiu Ciocârlan s-a învrednicit să ne înzestreze literatura religioasă cu o carte inspirată de scrierile călugărești care au strîns pilde și învățături din viețile sfinților. Rostul pedagogic al acestui fel de scrieri este clar pentru oricine, însă numele generic e impropriu (din lat. „pater“ = tată, grec. „patir“ = tată), căci nu numai bărbații aleși de Sus, ci și femeile au îmbogățit tezaurul de înțelepciune al lumii meritînd luarea-aminte a știutorilor de carte. Observația scriitorului însuși, filolog, după cum știu, e consemnată în Scurta prezentare a cărții Patericul temnițelor comuniste[1]: Cu toate că-l numim, generic, Pateric, el cuprinde și întîmplări minunate cu Sfintele închisorilor (p. 9), rămîne suspendată. Din fericire, subtitlul demersului îndreaptă această eroare Minunata petrecere în Domnul a sfinților închisorilor (cf. p. 5), pe care eu unul l-aș fi scris Minunata petrecere întru / cu Domnul Iisus Hristos a Sfinților închisorilor.

Cartea beneficiază de imaginația creatoare a binecunoscutei și adeseori pomenitei în rugăciunile și în articolele mele Elena Murariu: coperta întîi și frontispiciul prezintă reproducerea icoanelor Izbăvirea Sfinților Martiri ai închisorilor comuniste (2019) și Sfinții Mucenici Necunoscuți ai închisorilor comuniste (2018).

Trecînd la comentarea proaspăt primitului dar, afirm cu tărie că această carte de numai 170 de pagini o consider a fi una de căpătîi pentru toți dascălii, părinții și tinerii de astăzi și de mîine. De mare folos spiritual ar fi traducerea ei neîntîrziată în limbile de circulație ale lumii, cunoscută fiind decadența frizînd (auto)distrugerea în curs a civilizației creștine (europene îndeosebi). Neuitarea crimelor totalitarismelor brun și roșu este garanția că omenirea va putea progresa măcar în următoarele trei-patru decenii. Acest gînd m-a animat alcătuind pentru elevi un manual de „literatură arestată“, iar Minunata petrecere… a lui Sergiu Ciocârlan îmi completează fericit demersul.

Experimentatul și talentatul scriitor utilizează înadins vechiul stil narativ evocator al hrisoavelor bătrîne, însă pe alocuri supărător sintactic (de pildă cu enunțurile începute prin „că“ sau „căci“ – v. pp. 11, 21, 23, 24 etc.), însă din fericire rareori agramat ([…] nu se hotăra încă să-l mărturisească pe Hristos […]; ori […] Domnul Iisus care nu mai era în ramă […] (p. 24), fără scrierea pronumelor cu majusculă: să-L mărturisească… Domnul Iisus Care… sau: hotărîrea lui e mai vie ca niciodată (p. 25); flacără care făcea tot mai vie candela din temnițe (p. 61) în aceste ultime două exemplificări ignorîndu-se faptul că adjective precum viu, mort, optim, perfect, grozav, înfiorător, excepțional etc. nu acceptă gradele de comparație).

Conținutul cu adevărat minunat al scrierii estompează însă asemenea accidente scăpate atît autorului cît și celor doi corectori diac. drd. Nicolae-Toma Posa și Dimitrie Dalidis.

Firul epic similar celui al vechilor paterice captivează cititorul, nemurind întîmplările adevărate cu întemnițații Sfinți precum Tache (Rodas), Anghel (Arsenie Papacioc), Valeriu (Gafencu), Aspazia (Oțel Petrescu), Mircea (Vulcănescu), Sandu (Tudor), Gheorghe (Calciu), Arsenie (Boca), Justin (Pârvu), Nil (Dorobanțu) ș.a.

Toți fiind înalte modele de trăire creștinească, e absurd să acorzi priorități unuia sau altuia, calificative ori laude. Nici semnatarul acestor însemnări nu poate face altfel, exemplificările următoare lăsînd în umbra anonimatului autorii faptelor, așa cum a vrut și mult iscusitul povestaș:

Încep cu un deziderat de actualitate:

– Care e planul tău de acțiune? – l-au mai întrebat [călăii pe Sfînt în închisoare].

– Doresc din tot sufletul, a răspuns Sfîntul, ca stăpînirea să pună icoana „proletarului“ Hristos Dumnezeu, întîia dată, la Securitate, al doilea, la Miliție, al treilea la pușcărie și, al patrulea, pe toate străzile, gardurile, pădurile și în tot locul stăpînirii lui Hristos, Care[2] e pretutindeni (din Nil Zănatecul, pp. 55-56). Dacă dorința Sfîntului s-ar fi realizat, nici picior de răufăcător-trădător n-ar mai fi viețuit astăzi în Grădina Maicii Domnului – România!

Puterea rugăciunii e ilustrată într-o narațiune de neuitat:

Sfîntul a fost trimis la „Alba“ cu un medic, care era un om foarte bun prieten de-al său, condamnat și el. Și-ndată ce-au fost lăsați acolo, Sfîntul s-a aruncat pe burtă cu mîinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu fața în toată murdăria de acolo, și i-a zis doctorului:

– Pune-te pe mine!

Doctorul s-a așezat cu spatele pe spatele lui în aceeași poziție de Sfîntă Cruce. Iar Sfîntul a grăit așa:

– Doctore, nu mai spui nimic altceva decît numai atît: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Și așa au făcut. Pereții și podeaua erau acoperite cu un strat gros de gheață. Călăii și-au făcut calculul să-i lase opt zile, timp suficient pentru ca ei să moară înghețați. Numai că, îndată ce s-a pornit rugăciunea inimii, o lumină a pătruns în toată celula și i-a învăluit, iar zilele au părut cîteva zeci de minute.

După ce s-au scurs opt zile, s-au întors gardienii și au rămas uluiți de ceea ce au văzut[3]: cei doi nu numai că nu erau înghețați, ci erau atît de fierbinți, încît în jurul lor totul se topise. Domnul [Iisus Hristos] îi păzise nevătămați în acea carceră înghețată a zarcăi Aiudului, fără apă, fără mîncare, fără somn, fără îmbrăcăminte (din Căldura Harului, pp. 102-103).

Dacă față de minuni ca acestea reacția creaturilor demonice din cazul relatat a fost doar ignar-uimită, Pronia lăsînd loc reflecției ulterioare și, poate, căinței, aceea a unui ofițer culminează exemplar-tragic – aviz răufăcătorilor trădători de profesie:

Ajunsese în temnițele comuniste din cauza colonelului Z. Acela îi făcuse mult rău, făcînd să pară în ochii tuturor că [Sfîntul] Ioan și-a ucis profesorul. Ancheta s-a prelungit luni de zile. Sfîntul Ioan nu recunoștea că ar fi săvîrșit o asemenea faptă.

– Refuz să răspund la astfel de provocări.

– Nu-i nici o grabă, i-a spus colonelul Z. Sîntem milionari în timp. Va trebui să gîndiți pentru noi, ca noi. La început, vă cerem să vorbiți ca noi; la sfîrșit, veți gîndi ca noi. Acesta este adîncul ideologiei noastre. […]

Într-o zi, colonelul Z. a apărut lîngă celula Sfîntului Ioan. După cîteva minute, au apărut și niște zidari care au adus cărămizi și mortar. Colonelul Z. a poruncit:

– Începeți!

Și, îndată, aceia s-au apucat de lucru […] Zidul s-a înălțat din ce în ce mai mult. [Sfîntul] Ioan a început să priceapă ce vrea călăul. Deodată, și-a dat seama că este un om salvat și și-a zis: „Dacă mă zidesc, ei mă ucid, iar eu scap de moartea prin reeducare sau prin sinucidere“.

Ideea a năvălit ca o lumină salvatoare în toată ființa sa și n-a observat cînd s-a terminat de ridicat zidul. Simțea că l-a învins și că acel om rău s-a învins pe sine însuși și nu s-a stăpînit să nu-i spună sincer:

– Vă mulțumesc! […]

Trupul Sfîntului se topea pe zi ce trecea. Puțina hrană pe care o primea era drămuită pe zece zile. Mesteca îndelung firimiturile. Deși slăbea mereu, puteri noi se adăugau sufletului său, iar mintea îi era într-o stare de veghe lucidă, văzătoare. Petrecea cu bucurie în sine însuși.

Așa a ajuns Sfîntul să petreacă în rugăciune zece, șaisprezece, optsprezece, douăzeci de ore din zi. […]

Colonelul Z. a fost foarte surprins de „nebunul“ netuns și nebărbierit de un an, murdar și împuțit, zdrențăros, slab și deșucheat. S-a gîndit că Ioan se preface [nebun]. De aceea a ordonat un control medical specific, care a durat aproape două luni. Însă, după tot acest timp, s-a întîmplat ceva neașteptat: colonelul Z. s-a sinucis. (Din Ioan Zăvorîtul, pp. 89, 90, 91, 92). Gîndul îmi zboară la Iuda Iscarioteanul și la soluția „morală“ a necredincioșilor care habar n-au de avertismentul biblic vizînd „întunericul cel mai dinafară“ (cf. Matei, 8, 12), unde se vor arunca aceia rupți de Dumnezeu și nevrednici de a via în Împărăția Sa.

Meditînd la afimația înadins aleasă de mine drept titlu al acestor însemnări prilejuite de excepționala carte semnată de Sergiu Ciocârlan, o pun în relație cu enunțul și nu ne duce (pe noi e pleonastic!) în ispită din Rugăciunea Domnească pe care am argumentat într-un articol că ar trebui îndreptat de fiecare dintre noi prin rugămintea și nu ne lăsa duși în ispită (de către diavol). Cîți dintre noi, oare, am fi rămas întregi la minte dacă am fi fost supuși experimentului Pitești pe care laureatul premiului Nobel Alexandr Soljenițîn, supraviețuitor al gulagului sovietic, îl caracteriza cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane? Cu mare îngrijorare mă întreb în continuare cîți dintre noi vom rezista, oare, ciberneticelor experimente totalitare globaliste preconizate în „agenda 30“, parțial deja „implementate“ din pricina nepăsării ori a neștiinței multora dintre noi? Ei bine, nu Dumnezeu ne duce în astfel de ispite, ci tatăl minciunii; acela i-a îndemnat pe guvernanții de ieri-alaltăieri să cumpere din bani publici milioanele de seruri experimentale denumite „vaccinuri“ și, deopotrivă, pe cei care le-au acceptat; acela îndeamnă pe guvernanții actuali să „lupte pentru pace“ contribuind financiar-logistic la înarmarea unui stat antiromânesc aflat într-un război care nu este al nostru; acela îndeamnă pe diverși conducători ai lumii  să întrețină războaiele actuale și să deschidă noi focare de conflicte armate în diferite alte părți ale lumii ș.a.m.d. Dimpotrivă, contribuția hotărîtoare a Divinității invocate în exemplele de viață pe care le aflăm în memorialistica apărută după 1990, dintre care Sergiu Ciocârlan a selectat cîteva, atestă Adevărul și Calea întru Viață, aflate la îndemîna fiecărui creștin, dar numai prin rugăciuni stăruitoare, iar în cazuri de forță majoră chiar neîncetate, făcute cu credință și deplină încredere.

Cu gîndul la cele ce se petrec astăzi în Școala românească dominată de spirite necreștinești „proeuropene“ mai desprind o întîmplare cu Sfinți din cartea ce mi-a fost trimisă „cu bucurie în Hristos“ de mult înzestratul prieten scriitor și mult iscusit pedagog:

Călăii voiau să schimbe mintea copiilor, adică s-o înstrăineze de Dumnezeu și s-o întunece cu totul. Din atîtea mii de copii întemnițați, unii au căzut, alții au rezistat mucenicește.

În anii petrecuți alături de Sfîntul trimis lor de Domnul [Iisus Hristos], au învățat să facă prescură de jertfă. Atît de mult îi ascultaseră cuvintele scăpărînd de dragoste pentru Adevăr încît, pătrunși de ele, și-au făurit un crez. Erau de-acum copii cu inimi de eroi și martiri ai neamului românesc. Nu le mai era teamă de moarte, de suferință, de foame și de frig. În momentul arestării, nutriseră speranța mincinoasă că vor fi eliberați, iar rezistența li se topise cu totul. După mai bine de doi ani, o putere nevăzută creștea în ei ca un zid neclintit. Era puterea lui Dumnezeu,[4] iar inimile lor ardeau într-o singură flacără care făcea vie[5] candela din temnițe (din Candela vie, p. 61). Astfel de pedagogi mă rog Sfintei Treimi să ne trimită și astăzi în școlile României!                  

Fiindcă minunile înfățișate cu smerenie de autor în Patericul temnițelor comuniste sînt daruri dumnezeiești ce trebuie cunoscute dar nu se pot comenta, mă închin și spun: slavă Ție Sfîntă Treime! Sfinților Mărturisitori din temnițele comuniste, rugați-vă pentru noi!         

Strîmbeni, 7 gustar 2026

NOTE:

[1] Chilia Sfîntului Ipatie. Sfîntul Munte Athos, 2026.

[2] Am preferat scrierea cu majusculă a pronumelui

[3] Am preferat înlocuirea punctului prin două puncte și continuarea cu literă mică a narațiunii.

[4] Am înlocuit punctul din text cu virgula, pentru o mai bună coerență narativă.

[5] Am înlăturat pleonasmul (v. supra p. 1).