Există o legătură duhovnicească, pe linia paternității duhovnicești, în a transmite tânjirea după pocăință de la avvă la ucenic?
Întrebare: Există o legătură duhovnicească, pe linia paternității duhovnicești, în a transmite tânjirea după pocăință de la avvă la ucenic? Altfel spus, care este rolul duhovnicului, al părintelui duhovnicesc în a transmite înclinația spre pocăință, spre lacrimi?
Răspuns: Cred că aceasta este o întrebare foarte importantă. Domnul zice în Evanghelie: „Tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Cu toate acestea, Sfântul Pavel le spune corintenilor: „Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4, 15). Prin Pătimirea, Crucea și Învierea Sa, Domnul a devenit Părintele veacului ce va să fie și a primit ca moștenire toate neamurile pământului. El este Noul Adam, „din Care își trage numele orice neam în cer și pe pământ” (Efeseni 3, 15).
De aceea cred că viața creștină nu este o viață pe care o putem inventa sau dobândi noi, prin puterile noastre, ci este o viață pe care putem să o moștenim de la părinții noștri. Așa cum am spus la întâlnirea precedentă, cu preoții, duhovnicul este un mijlocitor între Dumnezeu și credincioși, întinzând o mână pe umărul lui Dumnezeu și cealaltă pe umărul omului, rugându-se pentru reîmpăcarea omului cu Dumnezeu. În numele lui Dumnezeu, el mijlocește pentru ca noi să păzim poruncile sfinte ale Domnului, iar, în numele nostru, pentru iertarea neputințelor și a păcatelor noastre și pentru împăcarea lui Dumnezeu cu noi. Cred că problema paternității duhovnicești este lucrul cel mai important în viața noastră în Biserică. Dacă nu avem un punct de referință în Biserică, un părinte duhovnicesc, atunci nu putem săvârși nimic. Avem nevoie de acest punct de referință ca să păstrăm o inimă înfrântă și un duh smerit, care sunt întotdeauna bineplăcute lui Dumnezeu. Altfel, suntem lăsați în voia noastră și, ori nu vom spori duhovnicește, ori, și mai rău, vom merge din cădere în cădere.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că Dumnezeu nu a zidit stăpâni și robi, ci părinți și fii. Iar fiii devin, la rândul lor, părinți. De ce îl numim pe preot „părinte”? Pentru că așteptăm ca, prin cuvântul lui și prin rugăciunile și Tainele Bisericii pe care le săvârșește pentru noi, să dobândim o nouă naștere – nașterea din nou din Duh.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii, Editura Episcopia Devei si Hunedoarei)
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural – ortodox. Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ