Chipul de zeu al poemului transmodernist (4)
7. Fereastra, ziuă şi noapte, ameninţă
Calea robită candorilor. În Bibliotecă,
şoarecii rod preţioasele cărţi.
Somnul mă-ntunecă şi nu-i mai aud.
Din ambele părţi, Marea şi Muntele
mă strâng ca-ntr-o menghină.
Aş vrea, în locu-mi, şi un altul
să fie / să scrie / din limba dumnezeiască
să transcrie. Nu pot renunţa la Ceremonie:
Essentia nobilis se extrage din CRIN.
X X X
8. Cules-am, ca pe-un măr uitat târziu
în toamnă, pe-o creangă bătrână, copilăria-mi.
S-a descompus în lumina nefiresc
de fragedă. Filosoful a împuşcat
numai IDEA DE PASĂRE. Pe mâinile-i
tot i-a curs sânge, vâscos/infernal.
În SALONUL imens sunt oameni/
transoameni. Sub ei ierburile abia aşteaptă
să li se încolăcească pe glezne. Umbrele lor
nu se mai văd; desluşim în schimb
dincolo de cer
o ghilotină de aur (de platină?)
păzită de-o zeiţă şi-un zeu:
miresme în echilibru,
TIMBRU şi DATINĂ –
cu Leru-i ler.
X X X
9. Din Imperiul Metamorfozei, cea de-a
douăsprezecea natură a zeului îşi
instituie Asediul. Vânătorii de acolo,
din crâng, îşi reintră în drepturi
şi alte CULORI sub copitele cailor
iarba să le fie marea armată ce-i
va duce în luptă. Cetatea de Aur
e în ochiul orbului. Tu, vânt de
martie, tu, colţ de aprilie
„născând liliac din sterpul pământ”,
tu, Casă pe care o vor susţine ŞERPII
înmulţindu-se harnici, sub temelii,
institui la rându-ţi îngerul,
nu ţin minte să-l fi chemat,
în PRAG se materializează curcubeul
limbajului. În Cetatea de Aur fi-voi
pururea viu? Precum ziua şi noaptea
sub zalele
eroilor hrană-n tuberculi. Sufletu-mi
locuit de înalta AMIAZĂ de jertfe
se umple şi-i adevărat: o să purceadă
în curând într-o CĂLĂTORIE fără sfârşit.
Vor învia oglinzile în care-şi privise
iubitul frumoasa Sophie von Kuhn?
În genunchi, sub mărul înflorit,
îi văd umbra. Tu vii încet:
dropie plutind, aud pala proaspătă
de vânt când îţi atinge părul lung
şi cald. Am să mint de dragul
tău că şi-acolo, în cer, va creşte o pădure
pentru îngerii căutători de zmeură
şi cărnoşi bureţi, de bulbi gravizi pe sub
frunzişul putrezit peste iarnă.
Lângă păpădii foşnet de imagini sparte –
acolo unde bate soarele, iar greierii
se încumetă s-o roage pe Carmen
de prin muşeţelul răsărit din belşug
şi necules să le descânte. Dar eu aştept
să se aprindă
în formele pline izvoarele.
Trupul CUVÂNTULUI va trebui eliberat
de transferul între stiluri şi categorii,
de insomniile revărsate de dincolo
de Styx. Ocrotitor al apei, mâna-mi
odihnindu-se pe-o roată de fântână
a Adâncului. În marginea clipei
goetheene ce mi-a fost dat s-a-mplinit.
Conf. Univ. Dr. Ion Popescu-Brădiceni