Parabola samariteanului milostiv (10, 29-37)

        Parabola samarineanului milostiv (10, 29-37) a fost rostită în apro­piere de Ierihon, pe drumul spre Ierusalim, după întoarcerea celor şaptezeci din misiunea la care au fost trimişi. Ea constituie răspunsul Mântuitorului la întrebarea învăţătorului de Lege care, dorind să se mântuiască, voia să afle cine este aproapele său (10, 25-28).

Teoretic, învăţătorul de Lege cunoştea din Vechiul Testament porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele (Deut. 6, 5 şi Levitic 19, 18), dar nu cu­noştea calea practică spre mântuire. El socotea, după pă­rerea generală, că aproapele este numai ruda, prietenul, vecinul sau compatriotul său. Voia deci să afle ce-i va spune Domnul. Mântuitorul răspunde prin Parabola samarineanului milostiv.

Parabola porneşte de la condamnarea dispreţului şi a urii iudeilor faţă de populaţia mixtă din Samaria şi arată faptul că aproapele nostru este orice om aflat în nevoie sau suferinţă, fără deosebire de rasă, de neam, de condiţie socială, de religie sau de altceva de acest fel[1].

Parabola este, de fapt, un răspuns dat de Mântuitorul unui învăţător de Lege, care-L întreabă: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Lc. 10, 25). Numele de „învăţător de lege” îl vădeşte ca bun cunoscător al învăţăturilor religioase, având o oarecare autoritate faţă de alte persoane în interpretarea Scripturii. Avea dreptul de a se pronunţa în problemele de natură teologică şi morală. El vine la Mântuitorul cu gândul de a-L ispiti. Ştia foarte bine ce trebuia să facă, însă dorea să audă care este răspunsul lui Iisus şi, prin aceasta, să aibă ocazia să-L acuze că nu cunoaşte cele cinci cărţi ale lui Moise[2].

 Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte viclenia celui din faţa Sa şi, de aceea, nici nu-i oferă propriu-zis un răspuns, ci îi adresează o întrebare, arătând prin aceasta că i-a sesizat şiretenia, obligându-l totodată să-şi dea singur răspunsul, pe care îl cunoştea deja. Mântuitorul îl întreabă: „Ce este în Lege? Cum citeşte” (Lc. 10, 26), iar învăţătorul de lege îi răspunde: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (v. 27). Acest răspuns dovedeşte că, într-adevăr, era un specialist al Legii lui Moise, întrucât el citează textele de la Deuteronom 6, 5 în care se vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu, şi cel de la Levitic 19, 18, în care se relatează despre iubirea aproapelui. Aşadar, el cuprinde aceste porunci din Vechiul Testament într-o singură frază ce constituie porunca cea mare a Legii[3].

Ca şi în cazul fariseului bogat din Evanghelia de la Matei (19, 16-26), învăţătorul de Lege nu se arată mulţumit pe deplin; el îşi continuă lucrarea de ispitire, prefăcându-se că nu ştie care îi este aproapele. Prin întrebarea adresată Mântuitorului „Cine este aproapele meu?” (v. 29), el nu aştepta să primească o definiţie a termenului „aproape”, ci voia o indicaţie cu privire la limita până la care merge iubirea în cadrul poporului, sau, altfel spus, până unde se întinde, ca suprafaţă geografică, responsabilitatea de a iubi. În cartea Levitic (19, 16-19) se spune că evreul trebuia să iubească numai pe cel de neam cu el; se înţelegea, deci, că între evrei şi celelalte popoare exista o graniţă în ceea ce priveşte sentimentele de iubire: „Să nu umbli cu clevetiri în poporul tău şi asupra vieţii aproapelui tău să nu te ridici (…) Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Această lege, dată de Dumnezeu lui Moise, era necesară pentru conservarea poporului Izrael în scopul mântuirii şi pentru păstrarea unităţii credinţei. Mântuitorul, prin venirea Sa pe pământ, desfiinţează aceste graniţe, ridicând porunca la adevărata ei valoare şi conferindu-i un nou sens[4].

Astfel, El arată că iubirea trebuie să cuprindă pe toţi oamenii la un loc, fără discriminare, întrucât toţi sunt fii ai aceluiaşi Părinte. Când legiuitorul îi adresează această întrebare, se aştepta ca Mântuitorul să-i ofere un răspuns pe plac, conform cu textul din Lege. Pentru a răspunde, Mântuitorul relatează o întâmplare care poate să fi fost luată din viaţa reală. El zice: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu când mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc. 10, 30-37).

Parabola zugrăveşte trei atitudini pe care, trei grupe de persoane le-au avut faţă de un om tâlhărit în drum. Prima atitudine aparţine tocmai tâlharilor, care maltratează în bătăi pe călătorul aflat în drum, spre Ierihon. A doua atitudine este reprezentată de faptele preotului şi ale levitului, care ignoră pe cel căzut lângă drum, neavând curiozitatea dacă acela era de neam cu ei, ci au preferat să-şi continue drumul. A treia atitudine, reprezentând un frumos exemplu şi demn de urmat, este a samariteanului care trece peste barierele rasiale şi se opreşte din drum, cercetând pe cel aflat în suferinţă[5].

Pentru a parcurge drumul de la Ierusalim la Ierihon, oraş ce se află în pustiul Iordania, orice călător era nevoit să treacă printr-o zonă muntoasă şi pustie, fiind expus totodată pericolelor, întrucât această zonă adăpostea multe cete de tâlhari, care obişnuiau să atace pe cei care îi zăreau că trec pe cale[6].

Astfel s-a întâmplat şi cu acest călător în timp ce el se întorcea de la serviciul divin din templu. Coborând pe aceeaşi cale un preot, îl ocoleşte fără să-i acorde niciun ajutor. Cu toate că purta filacteriile pe braţul stâng şi pe frunte[7], ca orice bărbat evreu, inima lui rămâne împietrită, iar cel din drum rămâne în aceeaşi stare. Filacteriile erau nişte cutii în care se păstrau fâşii de pergament pe care erau scrise texte din Sfânta Scriptură ce trebuiau mai atent observate.

Ca slujitor al templului, preotul avea obligaţia să înveţe poporul să deprindă actele de milostenie faţă de cei aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, iar pentru ca învăţarea lor să fie pusă în practică, trebuia ca ei să împlinească mai întâi ceea ce îi îndemnau pe alţii. Ei nu aveau obligaţia numai să înveţe teoretic Legea, ci să o şi împlinească, devenind astfel exemple vrednice de urmat şi pilde pentru cei din popor, ca prin aceasta să-şi asume un comportament care să-i arate ca pe nişte sfinţi conform textului: „Să fie sfinţi ai Dumnezeului lor şi să nu pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului şi pâine Dumnezeului lor şi de aceea să fie sfinţi” (Lev. 21, 6).

Însă, prin atitudinea pe care o are acest preot, faţă de semenul lui, vedem că tocmai încălcase această poruncă.

Luând în considerare interdicţia dată în Vechiul Testament de a intra în contact cu persoane străine de poporul evreu, putem spune că preotul nu avea cum să-şi dea seama că cel întâlnit, pe drum, era conaţionalul său, din moment ce tâlharii l-au lăsat aproape dezbrăcat. Îmbrăcămintea purtată de orice persoană putea fi de ajutor pentru a putea distinge pe străin de cel din poporul Israel. Această afirmaţie poate fi într-adevăr o scuză pentru acest slujitor dacă, după Legea mozaică, iubirea aproapelui era restrânsă numai la cei care făceau parte din acelaşi neam[8].

Dacă ţinem seama şi de faptul că, preotul şi levitul făceau parte din tagma fariseilor ca şi învăţătorul de Lege care Îl întâmpină pe Mântuitorul şi Îi adresează întrebări ispititoare, putem uşor descifra acest comportament lipsit de compătimire pentru cel năpăstuit, întrucât această clasă era impulsionată să facă o faptă bună numai atunci când era înconjurată de popor, pentru a fi apreciată şi, astfel, mult lăudată[9].

Pe lângă aceste considerente putem avea în vedere şi varianta că preotul l-a socotit, pe cel zăcea în drum, deja mort. Legea mozaică interzicea cu desăvârşire ca slujitorii altarului, îndeosebi preoţii şi arhiereii, să se atingă de cadavru, în orice zi, excluzând de la aceasta rudele cele mai apropiate, conform textului: „Să nu se spurce prin atingerea de mort din poporul lor. Să se atingă numai de rudenia de aproape a lor, de mama lor şi de tatăl lor, de fiul lor şi de fiica lor, de fratele lor. De sora lor fecioară, care trăieşte la ei nemăritată, poate să se atingă, fără să se spurce” (Lev. 21, 2). această porunca venea în sprijinul păstrării integrităţii sfinţeniei lor, ca slujitori la templul sfânt. Vedem însă, că pentru această categorie aleasă din popor, respectarea legii mai mult formal, avea întâietate faţă de scăparea unui om de la moarte. De aceea, fariseii şi cărturarii, ca unii care cunoşteau Legea Îl acuză pe Mântuitorul că încalcă poruncile, nerespectând ziua sâmbetei. Dar, o dată cu Întruparea Sa, El aduce iubirea, ca virtute de bază, ce îndeamnă la iertare, milă şi ajutorarea celui aflat în nevoie. Fariseii erau reprezentanţii unei Legi formale, Lege lipsită de virtutea dragostei nefăţarnice şi a compasiunii autentice[10].

După preot, pe acelaşi drum, trece un levit. Această clasă a fost aleasă de Dumnezeu pentru a ajuta preoţii la actele cultice de la templu, tocmai pentru că, din toate seminţiile, aceştia s-au deosebit prin credincioşie şi fidelitate faţă de Dumnezeu[11].

Spre deosebire de preoţii cărora li se interzicea atingerea de mort în orice zi, leviţilor nu li se cereau să observe, cu aceeaşi stricteţe, această interdicţie. Lor li se cerea păstrarea purităţii rituale decât în momentele activităţii cultice pe care o desfăşurau la templu. Dacă avem în vedere că Mântuitorul ne spune că cei doi coborau de la Ierusalim, spre Ierihon (v. 31), deci după oficierea serviciului divin, nimic nu l-ar fi împiedicat pe levit să se apropie de cel căzut şi să-l cerceteze. Aşadar, cei doi aleşi, ca mijlocitori între popor şi Dumnezeu, care trebuiau să fie cei mai apropiaţi binefăcători al aceluia, ei nu aduc nicio rază de alinare în suflet sau de oblojire a rănilor trupeşti[12].

Ca o antiteză a preotului şi a levitului, consideraţi de popor sfinţi, învăţători şi împlinitori desăvârşiţi ai Legii lui Moise, trece pe cale şi un om din neam străin, un samaritean. Acest neam de samaritean este amintit de Mântuitorul, tocmai pentru că ştia că aceştia erau duşmăniţi de evrei şi consideraţi spurcaţi. Locuitorii Samariei se deosebeau de iudei prin sânge. Ei au ocupat cetatea Samaria prin anii 721-705 î.H. în locul populaţiei izraelite, care a fost luată în robie. Dispreţuirea dintre aceste două populaţii s-a menţinut până în vremea Mântuitorului.

Evreii evitau cu orice preţ să treacă prin Samaria, atunci când îşi propuneau să meargă la Templul din Ierusalim, şi nu acceptau să mănânce sau să bea ceva din mâna unui samaritean. Acest lucru este foarte evident în convorbirea Mântuitorului cu femeia samariteană, la Fântâna lui Iacov. Ostenit de călătorie, Iisus Îi cere acesteia să-i dea puţină apă să bea, dar femeia îi răspunde: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine care sunt femeie samariteană? Pentru că Iudeii n-au amestec cu Samaritenii.” (In. 4, 9).

Şi Evreii erau urâţi de Samariteni, întrucât, aceştia din urmă considerau că Dumnezeu a ales muntele Garizim ca loc de rugăciune şi nu Templul din Ierusalim[13].

Când Mântuitorul Îşi alege primii ucenici şi îi trimite în misiunea de propovăduire îi avertizează: „În calea păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate de samariteni să nu intraţi” (Mt. 10, 5). Nu ne putem explica cauza acestei interdicţii dată de Mântuitorul, dacă avem în vedere că El întotdeauna şi-a arătat dragostea faţă de toată lumea, dar mai ales acum, prin această pildă, prin care arată că dragostea adevărată (autentică) trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, chiar dacă este vorba şi de samariteni, văzuţi ca adevăraţi vrăjmaşi ai iudeilor.

Samariteanul se opreşte din mers şi-i acordă primul ajutor necesar, salvându-i viaţa celui tâlhărit[14]. Face aceasta nu doar pentru că e bun, ci se opreşte la căpătâiul celui căzut între tâlhari pentru că este om, pentru că împărtăţeşte cu cel nefericit aceeaşi fire umană[15]. El face tot ce-i stă în putere pentru a-i reda sănătatea trupească pierdută în urma atacului suferit. Văzându-i rănile, el încearcă să-i aline durerile, picurând peste ele puţin vin şi untdelemn, apoi îi leagă rănile cu o bucată din veşmintele sale. Legarea rănilor este un act de vindecare a fiinţei aceluia, pentru că boala (durerea) este o urmare a păcatului[16].

Conform textului de la Isaia 1, 6 untdelemnul avea proprietatea de a înmuia rănile, iar vinul avea acţiune de dezinfectare: „Din creştet până în tălpile picioarelor, nu-i niciun loc sănătos, totul este numai plăgi, vânătăi şi răni, pline de puroi, necurăţate, neînmuiate cu untdelemn şi nelegate”[17].

După primul ajutor acordat, samariteanul îl urcă pe asinul său şi îl duce, prin arşiţa zilei, la primul han pe care-l întâlneşte în cale. Pe lângă intervenţia personală în sprijinul celui rănit, acest samaritean rămâne şi peste noapte pentru a-l supraveghea şi, pe lângă aceasta, plăteşte doi dinari pentru îngrijirea bolnavului, de către gazdă, până la însănătoşirea completă. Dar fapta lui nu se opreşte aici, el se angajează, ca, după plecarea lui, tot ceea ce gazda urmează să cheltuiască pentru acela, să plătească când se va întoarce. Aşa a lucrat cel „necurat” (samariteanul) cu evreul, pe care conaţionalii lui nu s-au oferit să-l ajute. Dacă considerăm că samariteanul mai era şi necăjit, astfel că cei doi dinari oferiţi îi câştiga în două sau trei zile, putem deci să spunem că dărnicia lui îi întrece sărăcia materială. Prin atitudinea lui faţă de semenul său el devine prototipul omului credincios şi iubitor, iertător şi milostiv[18].

După ce Mântuitorul încheie parabola, îl întreabă pe cărturar care dintre cele trei persoane a fost aproapele celui căzut la marginea drumului. Prin această întrebare, fariseul este nevoit să răspundă nu tocmai cum ar fi dorit el. Aşadar, el este nevoit să recunoască tocmai împotriva convingerii religioase a tuturor evreilor, referitoare la aproapele lor, arătând că aceasta nu cuprinde doar pe cel de neam cu ei, ci orice om, indiferent de neam, demnitate social-politică, de gen sau spaţiu geografic. Prin răspunsul prezentat, acest învăţător recunoaşte că orice om de pe faţa pământului te poate scăpa de la moarte, arătând prin aceasta că, şi el, la rândul lui, poate veni în ajutor oricărui om pe care-l ştie în necaz. Prin întrebarea învăţătorului adresată Mântuitorul (Lc. 10, 29) şi cea a Mântuitorului către cărturar (Lc. 10, 36) se poate deduce că, atât Iisus, cât şi cărturarul, nu definesc termenul „aproapele”, ci extinderea acestui concept, numai că, singura diferenţă între ei, este că învăţătorul de Lege privea lucrurile din punct de vedere teoretic, în timp ce Mântuitorul lămureşte tema printr-un exemplu practic. Întrebarea învăţătorului de Lege se referea la obiectul iubirii (pe cine trebuie să trateze ca pe aproapele său), iar Mântuitorul Hristos pune accentul pe subiectul iubirii (care din cei trei s-a comparat ca un aproape al celui în suferinţă)[19].

Învăţătorul Legii cade, fără să-şi dorească, în propria capcană. Din răspunsul său dovedeşte că ştie cum trebuie considerat aproapele său, însă, pentru a arăta acest lucru, îi mai trebuiau faptele. De aceea, Mântuitorul încheie acest dialog, spunându-i: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (v. 37). Adică să se poarte cu cel care îi este străin ca şi cu o rudă; iubirea lui să fie egală pentru toţi oamenii.

Prin rostirea acestei parabole, Mântuitorul nu a urmărit să coboare preoţia iudaică, ci falsa interpretare a Legii mozaice, care a dus la îndeplinirea mecanică a anumitor acte rituale, fără a mişca inima omului spre înfăptuirea faptelor morale[20].

După parcurgerea acestei parabole rostite de Iisus, putem înţelege mai uşor porunca Legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). Prin conţinutul ei, parabola scoate în evidenţă învăţătura despre iubirea aproapelui, fără de care nu se poate mărturisi iubirea faţă de Dumnezeu, pentru că: „de va zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20)[21].

Această virtute a iubirii nu a fost numai poruncită de Mântuitorul, ci El Însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale. În predica de pe munte, când s-a referit la această poruncă cunoscută de poporul evreu, le-a zis: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Eu însă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” încheind cu: „Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 43-48), arătând prin aceasta că numai trăind după această poruncă putem ajunge la asemănarea cu Părintele ceresc[22].

Aşadar, Mântuitorul desfiinţează graniţele iubirii din Legea veche, dându-i un caracter universal. Tot El ne învaţă: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii la fel” (Mt. 5, 46-47). Sfântul Apostol Pavel arată că manifestarea iubirii faţă de vrăjmaş este în stare să desfiinţeze prăpastia dintre oameni şi să-i apropie: „Dacă vrăjmaşul tău flămânzeşte dă-i să mănânce, dacă îi este sete dă-i să bea. Făcând acestea grămădeşti cărbuni de foc pe capul lui” (Rom. 12, 20).

Cuvintele Mântuitorului, „Să iubeşti pe aproapele tău…” (Mt. 5, 44), sunt valabile şi necesare să le aplicăm în fiecare zi, prin fapte de ajutorare faţă de aproapele pentru că ele sunt mijlocul cel mai eficient pentru a ne învrednici să auzim şi noi la judecată: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti ai mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40). Când se simt ameninţaţi de vreo primejdie, când cad victimă nedrep­tăţii, când dau piept cu necazurile şi când sunt loviţi personal de vreo suferinţă fizică sau morală, toţi oamenii reacţionează la fel: încearcă mai întâi să îndepărteze primejdia, dau apoi pe faţă şi condamnă cu indignare nedreptatea, încearcă după aceea să evite, să împuţineze şi să aline sufe­rinţa, combat cu dârzenie cauzele răului, îşi apără din toate puterile viaţa, munca, demnitatea şi fericirea, se străduiesc fără încetare să învingă neca­zurile şi, în sfârşit, dacă-şi dau seama ca nu se pot salva singuri, cer ajutorul frăţesc al semenilor lor[23].

Parabola samariteanului milostiv are o deosebită importanţă pentru înţelegerea creştină a fenomenului social.

Cele trei atitudini descrise de Domnul nostru Iisus Hristos în parabola samarineanului milostiv caracterizează şi purtarea oamenilor din zilele noastre. În vremea aceasta, milioane de oameni gem din greu sub jugul exploatării, iar popoare întregi sunt victimele forţei, agresiunii şi împilării. Setoşi de aur, sânge şi dominaţie, „tâlharii”, secolului nostru ameninţă tot mai zgomotos lumea cu spectrul unui nou măcel general, cu grozăvia celor mai înfricoşătoare arme de distrugere a vieţii şi cu lanţurile celei mai grele robii politice, economice şi culturale[24].

Care este atitudinea creştinilor din zilele noastre faţă de fapta ace­lora care încearcă să semene pretutindeni numai mizerie, lacrimi, sclavie şi moarte? Care este, cu alte cuvinte, atitudinea popoarelor creş­tine faţă de fabricarea şi utilizarea armelor de exterminare în masă şi faţă de primejdia dezlănţuirii unui nou război mondial?

Răspunsul la aceste arzătoare întrebări nu-l pot da vorbele, ci numai faptele. Din nefericire, faptele reale, ne demonstreazăcă omenirea este împărţită inegal între cei ce sunt în marele cor al păcii şi democraţiei, iar ceilalţi sunt în afara luptei închinate aşezării lumii pe temeliile unei păci trainice şi drepte, fie chiar în tabăra învrăjbitorilor de noroade şi a aţâţătorilor la războaie[25].

În afara luptei pentru apărarea păcii şi libertăţii popoarelor se află – asemenea preotului şi levitului din parabola samariteanului milostiv – o bună parte dintre creştinii protestanţi care cred că îşi închipuie că mântuirea individuală se poate dobândi numai prin credinţă şi har şi se lasă amăgiţi de prejudecata că – din moment ce sunt prezise de Sf. Scriptură – războaiele ar fi cu totul inevitabile în istoria lumii. Pe lângă aceştia, mai sunt şi cei care-şi în­chipuie că scopul scuză mijloacele, că violenţa face parte dintre metodele cu care Pronia divină conduce destinele omenirii corupte de păcat şi că Biserica nu trebuie să se ocupe de problema războiului şi a păcii, ci că ea îşi poate îndeplmi misiunea în orice condiţiuni şi-ar desfăşura activitatea[26].

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo