SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA EVOLUŢIEI CERCETĂRII SISTEMULUI DEFENSIV MILITAR DIN OLTENIA ROMANĂ

          Iniţiatorul cercetărilor arheologice în regiunea Olteniei a fost contele L. F. de Marsigli, născut la Bologna în 1658 și mort în 1730. În anul 1689 vine la Turnu-Severin de unde porneşte pe fluviu în jos şi, coboară până la vărsarea Oltului cercetetând toate ruinele romane de pe ambele maluri ale Dunării. Cercetările sale s-au tipărit în şapte mari volume, la 1726.  În anul 1744, opera sa a fost reeditată la Haga în limba franceză, cu titlul Description du Danube etc. Volumul al doilea cuprinde numeroase pagini şi planşe privitoare la Oltenia romană. Primele săpături arheologice s-au făcut în Oltenia între anii 1830-1842, din ordinul banului Mihalache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, domnitorul Munteniei, și al cărui vornic (ministru de interne) era. Din păcate făcând săpături în căutare de lucruri vechi, oamenii lui Ghica au distrus cea mai mare parte a  ruinelor de la. Reşca, Celei şi Slăveni,  odată cu aceasta începând şi comerţul cu antichităţi, căci sătenii au continuat devastările.[1]       Primele articole de arheologie prilejuite de săpăturile banului M. Ghica au fost scrise de cumnatul acestuia, colonelul Vladimir de Blaremberg, în publicaţiile „Muzeul Naţional” şi „Curierul românesc”, din anii 1836 şi 1837. Ne-au rămas o serie de observaţii făcute pe teren asupra unor ruine romane. Manuscrisele lui (publicate parţial de Odobescu) se păstrează la Academia Română.[2] Prin vara anului 1845, Aug. Treboniu Laurian face o lungă călătorie arheologică cu itinerariul: Giurgiu – Turnu-Măgurele – Ruşii de Vede – Flămânda – Islaz – Celei – Reșca – Bechet – Craiova – Răcari – Calafat – Izvoarele – Ţigănaşi – Turnu-Severin – Orşova. Datele adunate le-a expus într-un lung articol intitulat Istriana din Magazinul istoric pentru Dacia. Numărul mare al vestigiilor ce reprezintă astfel de construcţii nu face decât să probeze importanţa provinciei Dacia în cadrul sistemului defensive militar roman. Şi unlele şi altele au intrat în limbajul popular sub denumirea de “troian”, fiind înregistrate ca atare în documente medieval şi în istoriografia mai veche a chestiunii, ca o reflecţie a activităţilor constructive ale cuceritorului Daciei.[3]

       Un alt arheolog amator a fost Maiorul D. Papazoglu, care a întreprins numeroase săpături în sudul Olteniei, lipsite însă de un caracter ştiinţific specific  unui diletant înamorat de arheologie. Cam în, acelaşi timp cu Papazoglu îşi începe călătoriile şi campaniile de săpături Cezar. Bolliac, cu entuziasm de gazetar dar mai înţelegător decât înaintaşii săi. Aproape n-a rămas localitate mai. de seamă cu urme romane, unde să nu se fi deschis săpături, la Reşca, Celei, Slăveni, T. Severin etc. Relativ la săpăturile şi descoperirile sale, Cezar Bolliac (1813-1881) a scris, personal sau prin alții, numeroase articole în ziarele: „Curierul românesc”, „Buciumul” şi „Trompeta Carpaţilor”. Pe lângă acestea, mai există rapoartele înaintate de el Ministerului de, Instrucție, tipărite în „Monitorul Oficial” şi apoi extrase în broşuri. Toate sunt scrise cu lipsă de prudenţă şi de pregătire arheologică, pline cu efecte de stil și sentimente patriotice, aspecte cerute şi de atmosfera generaţiei Unirii.[4] Alexandru Odobescu a fost un bun arheolog de bibliotecă, dar care nu a făcut săpături pe teren. El a criticat fanteziile arheologice create de Papazoglu şi Bolliac, şi-a introdus critica ştiinţifică în această disciplină istorică, metodă care va da mai târziu oameni bine pregătiţi. Pentru cunoaşterea Olteniei romane, a contribuit considerabil cu studiul său Antichităţile judeţului Romanaţi, tipărit de Academia Română în 1878.[5] Puţin mai târziu prin 1870 V. Alexandrescu-Ureche realiza sondaje modeste în ruinele de la Reşca iar D. A. Sturdza, la Slăveni şi Rusăneştii de Sus, pe Olt.  În anul 1876, D. C. Butculescu sapă o parte din castrul Jidava şi descoperă numeroase obiecte.   Un moment important pentru cunoaşterea fortificaţiilor romane din Oltenia l-au reprezentat cercetările şi săpăturile arheologice cu character ştiinţific conduse de Gr. G. Tocilescu, format ca arheolog la şcoala lui Tocilescu.  Între 1894 şi 1901, au fost întreprinse cercetări la Turnu-Severin, Răcari, Reşca, Celei, Slăveni, Bumbeşti, Racoviţa, Copăceni, Titeşti, Bivolari, Ioneştii Govorii, Jidava etc. Dar şi lui Tocilescu i se poate imputa faptul că a publicat doar inscriipţiile, neglijând alte aspect ale săpăturii.     Cercetările din Oltenia, făcute după 1894, au fost expuse de Tocilescu în mai multe comunicări sintetice prezentate la Academia de Inscripţii din Paris şi apoi tipărite în volumul său Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie. Unele capitole ale lucrării s-au retipărit şi în româneşte, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, condusă de el.[6] Vasile Pârvan, continuatorul lui Tocilescu, s-a aplecat mai puţin epocii romane a Olteniei; despre Oltenia romană a tipărit doar un memoriu prezentat Academiei Române: Ştiri nouă din Dacia Malvensis. Lui îi datorăm precizarea caracterului municipal şi topografic al orașelor Drobeta, Romula, Sucidava și Malva.     În 1911 s-au făcut săpături la Reşca în zona central a localităţii antice de către Al. T. Dumitrescu, secretar al Societăţii Istorice.[7] După primul război mondial, încep la Turnu-Severin săpăturile lui Al. Bărcăcilă, extinse asupra întregului castru roman, azi dezvelit în întregime. Rezultatele săpăturilor au fost expuse de Al. Bărcăcilă în mai multe articole apărute în „Arhivele Olteniei” şi în lucrarea, Drubeia, azi Turnu-Severin, tipărită în revista „Boabe de grâu” ca şi în mica sa monografie: Une ville daco-romaine: Drubeta, 1938 (tipărită de Academia Română). Un prim studiu de sinteză, în care sunt cuprinse şi fortificaţiile din Dacia Inferior, este lucrarea lui Vasile Cristescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti 1937.[8] În perioada imediată următoare Gr. Florescu a realizat câteva campanii de săpături în acelaşi castru Drobeta, lucrări continuate de Radu Florescu. Tot el a mai întreprins alte campanii de cercetări şi săpături în castrele romane de la Răcari şi Bumbeşti. Ultima fortificaţie a fost cercetată în 1937, şi de C. S. Nicolăescu-Plopşor. Problema cronologică a limesului transalutan pare a fi parţial clarificată prin cercetările şi descoperirile făcute de Vasile Christescu, la Săpata de Jos şi de G·. Cantacuzino la Băneasa, a cărei esenţă se află expusă în trei articole apărute în revistele “Istros” şi “Dacia”. Câteva aspecte ale armatei romane din Dacia inferioară au fost prezentate în lucrarea lui Christescu, Istoria militară a Daciei Romane. [9]Acestea se completează cu volumele din Tabula Imperii Romani, şi cu cele din  Inscripţiile Daciei Romane, la care adăugăm comunicările, la ultimele congrese internaţionale de studii asupra frontierelor romane, ale profesorului D. Tudor, Cristian M. Vlădescu, Gh. Poenaru, N. Gudea şi Bogdan Cătăniciu, ca şi la colocviile naţionale de studii asupra frontierelor romane, inaugurate în 1983 la Căciulata care în 1985 au ajuns la a treia ediţie. După prezentarea, fie şi sumară, a cercetărilor amintite, în cele ce urmează vom folosi ce s-a câştigat până acum în privinţa informaţiei, încercând să strângem laolaltă datele de care dispunem.[10] Dar cele mai importante merite pentru cunoaşterea urmelor romane de pe teritoriul Olteniei îi revin lui D. Tudor. El a realizat cercetări arheologice la: Celei-Sucidava, Cioroiul Nou-Aquae Slăveni, Stolniceni-Buridava (1962 şi 1965) şi Sîmbotin – Castra Traiana (1966), Reşca-Romula, Bivolari-Arutela etc.[11] În ultimimile decenii, cercetările arheologice în domeniul fortificaţiilor din Oltenia au fost organizate de către Institutul de Arheologie al Academiei Române, Muzeul Naţional de Istorie, Institutul C.S. Nicolăcescu-Plopşor din Craiova, Muzeul Olteniei din Craiova şi alte instituţii muzeale din din Caracal (la Romula), din Corabia (la Sucidava şi Orlea) din R. Vâlcea (la Buridava şi Castra Traiana), din T. Severin (la Drobeta şi Insula Banului), din Tg. Jiu (la Bumbeşti) şi cu Muzeul Militar Naţional.

Va urma

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ