Regimul comunist – generalități
Nicolae și Elena Ceaușescu / Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet
Regimul comunist a subjugat România timp de aproape o jumătate de secol. De-a lungul acestor ani de restricții, relațiile interumane au fost viciate de limbajul dublu, de promovarea unor indivizi mediocrii și incompetenți. Elogierea regimului și a partidului-stat, afirmarea atașamentului și a admirației față de regim au dus la formarea de noi mentalități, la pervertirea omului.
Regimul comunist, regim eminamente totalitar, indiferent de țară sau regiunea în care s-a manifestat, a supus oamenii la sentimentul că sunt prinși într-o capcană, din care nu este cale de ieșire, nici chiar prin punerea în pericol a propriei vieți. Duplicitatea a caracterizat raporturile dintre oameni, exista o mare diferență între ceea ce gândeau și ceea ce spuneau indivizii, între ceea ce își doreau și acțiunile întreprinse. Oficial se exprima adeziunea, oamenii manipulați cu ajutorul aparatului de propagandă specific regimului comunist, ovaționau regimul și pe conducătorul statului la manifestări, dar în particular fiecare ura ideologia comunista ce își propusesesă îi transforme în „oameni noi”. Ca orice ideologie, și cea comunistă spunea adepților și supușilor cum să procedeze, cum să acționeze, lega ideile, credințele, convingerile lor de acțiunea în numele și pentru ideologia de partid.
După cum știm, regimurile totalitare se bazează pe sprijinul maselor de oameni pe care le manipulează, liderii acestor regimuri politice au folosit cultul personalității, ridicarea propriei personalități pe culmi numai visate, atribuirea de calități și merite, toate acestea fiind foarte bine reflectate în presa vremii.
Conducătorul joacă cel mai important rol, mulțimile îl ascultă, îl urmează, îl ovaționează, cu toate că, în marea majoritate a cazurilor, liderii sunt interesați de obținerea și păstrarea puterii , nu de binele națiunii. Acesta manifestă o tendință către despotism, care este evidentă în raporturile lider-mase. Prin ceremoniile în care liderul și ideologia comunistă sunt omagiate, se reiterează legătura indestructibilă dintre persoana conducătorului și instituția puterii pe care o reprezintă.
Dictatura lui Nicolae Ceaușescu a fost caracterizată de prezența obsedantă a imaginii liderului, de manifestări omagiale, de un sufocant cult al pesonalității. Dictatura sa a fost personalizată în cea mai mare măsură posibilă. Cu ajutorul presei scrise, dar și audio-vizuale, liderul a folosit cultul personalității ca formă de guvernare. La întreținerea acestuia participau oamenii săi, „lăudacii” partidului, ideologiei și a liderului, ziariștii ce lucrau, în acest caz, la „Gazeta Gorjului”. Ceaușescu sau „geniul din Carpați”, „cel mai iubit fiu al țării” și-a ridicat persoana la rang de „zeu secular”. Gazeta Gorjului îl preamărea în fiecare zi, dar mai ales atunci când întreg poporul românesc, sărbătorea ziua de naștere a dictatorului pe 26 ianuarie. În fiecare an, manifestările omagiale începeau mult mai devreme, cetățenii țării participau activ la sărbătorirea lui Nicolae Ceaușescu.
Ani de zile poporul român a fost sufocat de aceste manifestări, cu tmpul cuvintele de laudă și de admirație pierzându-si din strălusice și originalitate. Cu toate acestea, nu trecea un an fără ca ziua liderului comunist de la București să nu fie sărbătorită. De-a lungul anilor, liderul a fost comparat cu mari personalități istorice, precum Ștefan cel Mare, Mihau Viteazu sau A.I.Cuza.
Revoluția din 1989 a adus cu sine spulberarea întregii pânze ce fusse țesută în jurul liderului. Revolta din decembrie 1989 a avut un caracter preponderent anti-Ceaușescu, pentru că în numele lui s-au făcut cele mai multe rele. Oamenii ajunseseră la suprasaturație, trebuiau să scape, cumva, din capcana în care erau prinși de peste 20 de ani. După atâția ani de restricții, după atâția ani în care poporul strigase cu entuziaasm „Ceaușescu P.C.R.” și „Ceaușescu și poporul”, acum, în pragul sărbătorilor de iarnă, toți acei oameni strigau cu ură: „Jos dictatorul” și cu biruință și speranță „Ceaușescu nu mai e!”.
După atâția ani de comunism, schimbarea din 1989 a venit ca un fulger, a fost un șoc pentru mulți. Acesta a fost momentul când ne-am trezit cu brațele pline, fără a știi ce să facem cu ea. România se trezea după 24 de ani manipulare, de suferințe, după ani în care doar visase la momentul eliberării.
Numai în România s-a petrecut o răsturnare violentă și sângeroasă împotriva regimului și a liderului său; recursul la violență a avut loc și după ce dictatorul a părăsit capitala țării. Scopul acestei acțiuni a fost acela de a da o oarecare legitimitate preluării puterii de către Frontul Salvării Naționale. Venirea la putere a lui Ion Iliescu a însemnat începerea unei noi perioade în viața politică, economică, socială, dar și psihologică a românilor. După 45 de ani de comunism, cetățenii României erau, în sfârșit, liberi să spună ce vor.
Încercarea poporului român de a ieși din consecințele comunismului s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani, ani în care am avut parte și de bune și de rele, dar ne-am păstrat mereu speranța că lucrurile se vor îndrepta, cu timpul. În 24 de ani de la revoluție, cetățenii României au început să se maturizeze, au învățat să aleagă, cu timpul țara noastră a reușit să-și găsească drumul cu toate că a rătăcit pe alte cărări.
Monica Ciobanu, 21 februarie 2014
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ