Retrospectivă religiosă | Familia creştină şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos

     Venirea Domnului la împlinirea vremii, cerurile se apleacă şi aduce în mod real pe pământ fericirea împărăţiei veşnice, bucuria regăsirii paradisului pierdut. Mântuitorul Iisus Hristos sfinţeşte unirea dintre bărbat şi femeie în scopul reducerii ei la starea de început ”Iată Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21, 5).

Exegetic vorbind nunta nu mai e un simbol, e întruparea nemuririi şi a frumuseţii scăldată din nou de razele iubirii dumnezeieşti[1]. Mântuitorul Iisus Hristos ”a restaurat legătura familiei înălţând-o din ordinea naturii în ordinea harului”[2]. În învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, familia face parte din ordinea creaţiei. El afirmă categoric necesitatea restabilirii unităţii şi indisolubilităţii originare a familiei. Pentru a ne forma o imagine corectă asupra atitudinii Mântuitorului faţă de instituţia familiei, trebuie să luăm în considerare faptul că ”El însuşi a petrecut o parte însemnată din viaţa Sa, în cadrul familiei”[3].

În Noul Testament raporturile lui Dumnezeu cu poporul Său, caracterizate prin Sfânta Taină a Nunţii fac referire la Hristos şi la comunitatea mesianică în Biserică. Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul Domnului Îl introduce pe Hristos ca Mire, el fiind prietenul Mirelui: ”Cel ce are mireasă este mire se bucură cu bucurie de glasul lui” (Ioan 3, 29). Mântuitorul Însuşi îşi însuşeşte acest titlu de Mire, mireasa lui fiind Biserica (Efeseni 5, 23-25).

Nunta din Cana Galileii la care a participat şi Iisus Hristos, simboliza nunta lui Mesia cu comunitatea mesianică, Biserica[4], Mireasa lui Hristos. Astfel, îşi începe misiunea Sa la nunta din Cana Galileii şi cum se exprimă Sfântul Ioan Hrisostom, ”nu reuşeşte să-şi aducă acolo darul Său şi ce dar? Vrednic de Dumnezeu; o minune care schimbă apa în vin, semn al unei înnoiri dumnezeieşti. Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia zidită din sine, îşi cântă bucuria celei dintâi ,,creaţii”, primind de la Dumnezeu ca dar de nuntă paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o aniversare a creaţiei[5], care se va săvârşi în Biserică, Mireasa Celui necuprins cu mintea umană.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat o mare importanţă, restabilirii căsătoriei. Acest lucru îl dovedeşte la nunta din Cana Galilei prima minune a Domnului Hristos din Evanghelia după Ioan ce a fost făcută în particular fiind cunoscută de ucenicii Săi, de câţiva slujitori şi de Maica Sa. Deoarece, Sfântul Evanghelist Matei nu fusese chemat, acest fapt ar explica de ce minunea nu este relatată şi de el. Sfântul Evanghelist Ioan a vrut ca atenţia Evangheliei sale să nu fie îndreptată neapărat spre minunea în sine, ci spre semnificaţia ei[6]. De aceea exegeţii creştini au comentat-o şi i-au dat o semnificaţie aparte, în care Mântuitorul ”la nunta din Cana Galilei începe cu adevărat restaurarea Bisericii edenice. Acolo începe mântuirea pe care o aduce Hristos. Acolo începe pregătirea promisiunii transmiterii Duhului Sfânt, Duhul Adevărului pe care Dumnezeu nu i-l dă cu măsură, ci din abundenţă (Ioan 3, 34)[7].

Evanghelistul Ioan ne înfăţişează cea dintâi minune săvârşită de Mântuitorul în activitatea sa mesianică; prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galilei (Ioan 2, 1-11) minune cu o semnificaţie aparte pentru familia creştină. A treia zi de la chemarea lui Filip şi Natanail (versetul 1) a avut loc nunta în Cana, un sătuc din ţinutul Galilei aşezat cam la 8 km spre Nord-Eest de Nazaret[8]. La Cana Galilei lucrurile s-au petrecut mai presus de toate simplu, natural ca între oamenii care întâlnindu-se se bucură întra-olaltă fiindcă se iubesc şi se preţuiesc.

Se căsătoreau acolo doi tineri. Dacă mirele era sau nu, Sfântul Apostol Natanail care se trăgea de aici (Ioan 21, 2) sau Sfântul Apostol Ioan – cum înclină unii să creadă, unii exegeţi – credem că autorul inspirat al Evangheliei, a patra ar fi strecurat vreo indicaţie în acest sens. Amănuntul nu prezintă însemnătate. Cert şi vrednic de menţionat este faptul că legăturile de rudenie sau cel puţin raporturile de strânsă prietenie existau între familiile mirilor şi Iosif şi Fecioara Maria[9].

La nunta din Cana participă ca invitaţi Mântuitorul, Maica Domnului şi Apostolii sau ucenicii Mântuitorului. Ucenicii Lui, în afară de prezenţa fizică nu au nici o contribuţie la desfăşurarea evenimentului[10]. Cana din Galileia joacă în Sfânta Evanghelie, după Ioan, un anumit rol. Natanail a fost originar din Cana (Ioan 21, 2)[11].

Nunta a fost considerată deja în Vechiul Testament un punct culminant al vieţii (Isaia 61, 10; 62, 5; Ieremia 7, 34; 16, 9; 25; 10; 33; 11). Cartea Talmudului aduce la cunoştinţă că datoria de a te căsători este accentuată puternic. În tradiţia rabinică se spune că ”orice om care nu are nevastă nu este de fapt om; o altă învăţătură tradiţională spune: cine îşi iubeşte soţia ca pe sine şi o respectă mai mult decât se respectă pe sine, cine îşi conduce fii şi fiicele pe calea dreaptă şi îi căsătoreşte aproape de maturitatea lor, despre cum spune Sfânta Scriptură, se va bucura de pace (Matei 9,15; Luca 1,35). Nunţile orientale durează de obicei şapte zile. Nunta începea după ce mirele aducea mireasa la casa lui sau a tatălui său, înainte de începerea propriu-zisă a căsniciei[12]. Astfel, în cazul unei fecioare nunta dura şapte zile, în cazul unei văduve, trei. În seara primei zile a sărbătorii, mirele îşi lua mireasa, în casa nunţii, însoţit fiind de fecioare care purtau candele (Matei 25, 1). Cine putea se alătura alaiului de nuntă[13]. La ospăţul de nuntă chiar când îl fac oamenii care nu excelează prin înstărire materială e belşug şi voie bună. Saţiul trupesc şi sufletesc nu trebuie să sufere. Cine e mâhnit, îndurerat în rea dispoziţie stă acasă. La ospăţul de nuntă din Cana Galilei avea tot ce-i trebuia ca să se desfăşoare în pace cu îmbelşugare la masă cu veselie în casă.

Dintr-o eroare poate de calcul gospodăresc, din neprevedere, dintr-un exces de consumaţie sau din altă neprevăzută pricină, unii exegeţi se gândesc la depăşirea în ultimul moment a numărului invitaţilor între altele şi prin venirea lui Iisus şi celor şase Sfinţii Apostoli, nuntaşii ignoră „tragedia” care se stârnise în sectorul de aprovizionare a meselor cu mâncare şi băutură. Era ruşine de nesuportat să chemi nuntaşi la masă şi să n-ai ce le pune înainte[14]. ”Nu mai au vin!” Îi spune Maica Domnului într-o situaţie în care „s-a isprăvit vinul”. „Vinul este un dar al binecuvântării divine” (Facere 14, 18). Vinul poate fi considerat de unii exegeţi ca semn al mântuirii mesianice (Zaharia 8, 12; Matei 26, 29; Luca 10, 34). Astfel rolul vinului la Cina cea de Taină dăinuieşte peste veacuri, sau la cuvintele Domnului „Eu sunt viţa” (Ioan 15, 1)[15].

Modestă în mărinimia ei, Sfânta Fecioară Maria nu apelează la Iisus în beneficiul său personal. Nu duce lipsă de nimic atâta vreme cât îl avea pe El. Nici pentru alţii nu cere. Cu o discreţie de exemplară distincţie se limitează să-i semnalizeze lui Iisus mesajul care aduce gazdelor atâta amărăciune. Deci, ea cutează aşa cum îi dicta inima şi situaţia care se cerea remediată: „Nu mai au vin” (5, 3). Nimic mai mult, nici o insistenţă. Totul se desfăşoară fără ostentaţie. Comunicarea aceasta făcută lin ca-n şoaptă e aproape sigur că n-a prins-o decât urechea Celui ce putea face ceva pentru a remedia situaţia[16].

Prea Sfânta Fecioară Maria a sesizat fără preget încurcătura care ameninţa, reputaţia gazdelor şi punea în primejdie buna dispoziţie obştească. Desigur ca rudenie sau prietenă a casei dădea o mână de ajutor celor ce purtau grijă de buna desfăşurare a mesei. O inimă de femeie, când mai e şi mamă – inima ei fără seamăn între femei cu atât mai puţin nu ezită în astfel de cazuri. Ea cunoaşte calea de ieşire din impas. Aceasta nu era banul. Poate că banul lipsea, poate lipsea sursa de achiziţionare cu plată sau cu împrumut a vinului trebuincios pentru continuarea ospăţului. Ar fi fost o soluţionare artificială care lăsa goluri, datorii, un plus de griji împovărătoare pentru gazde. Maica Domnului întrevedea o soluţie radicală fără deschidere de conturi. Iisus, care Cel ce la vârsta de doisprezece ani în Templu din Ierusalim se mărturisea Fiul lui Dumnezeu, El îi va putea ajuta.

Cu o discreţie de exemplară distincţie la o fiinţă atât de înzestrată sufleteşte, iar din punct de vedere religios „plină de dar” (Luca 1, 28)[17]. Maica Domnului voia ca şi acelor nuntaşi să le facă o bucurie şi pe sine să se facă mai strălucită prin Fiul ei. Şi de bună seamă că s-a întâmplat şi cu ea ceva omenesc ca şi cu „fraţii” Lui când au zis „Arată-Te pe Tine lumii” (Ioan 7, 4), dar de fapt ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea El i-a răspuns Maicii Sale ”Ce este Mie şi ţie femeie? Încă n-a sosit ceasul Meu” (Ioan 2 ,4)[18].

Unii au văzut în cuvintele acestea ale Mântuitorului Hristos un fel de mustrare la adresa Maicii Sale. Nimic mai greşit. Cuvintele acestea au o profunzime mistică pe care numai ochii credinţei nestrămutate ţi-o descoperă. Mântuitorul Hristos prin aceste cuvinte introduce pe Maica Domnului în misterul nunţii şi al Bisericii. Mântuitorul Hristos vrea să spună Maicii Sale; aşteaptă femeie că acum va veni ceasul Meu![19] Cât priveşte ”Ce este Mie şi ţie?” prin confruntarea expresiei cu vorbirea orientală curentă de odinioară şi de astăzi, ele înseamnă fie: ”ce putem noi face în această chestiune” fie ”ce aştepţi tu Maica Mea de la Mine să fac pentru remedierea situaţiei date? Nici una din aceste interpretări nu exclude buna şi deplina dispoziţie a Mântuitorului de a veni în ajutor celor aflaţi la strâmtoare. Iar cuvintele ”Ceasul Meu n-a venit încă”, înseamnă ceasul sau vremea când avea să-şi descopere menirea Sa (Ioan 6, 30; 8, 20; 12, 23)[20].

Sfântul Evanghelist Ioan a consemnat în Evanghelia sa că, Hristos a zis ”Nu a venit ceasul Meu” ca să arate că nu era încă cunoscut celor mulţi şi că nu avea nici ceata ucenicilor care îl urmaseră. Pentru aceasta zice ”Nu a venit încă ceasul Meu”, Nu sunt cunoscut celor de faţă nici celor care au văzut că s-a terminat vinul[21].

Ceasul Domnului avea să vină, după împlinirea Scripturilor, de aceea există o strânsă legătură, între cele ce avea să se petreacă atunci când o încredinţează purtării de grijă Sfântul Apostol Ioan, căreia i se adresează nu cu ”Mamă” ci cu ”Femeie”, ca la Cana Galilei odinioară, cu trei ani înainte de aceea. Situaţia dată de la Cruce, exclude orice putinţă de încărcare a acestei expresii cu înţelesuri de răceală distantă sau distanţă rece de adresare protocolară. Apelativul respectiv e nu numai respectuos, ci şi cald totodată de o ”tandreţe profundă” cum exprimă unii exegeţi. În limbajul vremii, atestat de mărturia Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, omul este definit ca ”cel născut din femeie”. Este mai presus de orice îndoială că pe buzele Mântuitorului – fie la Cana Galilei fie la Golgota – ”Femeie” înseamnă ”Tu cea care M-ai purtat în pântece”; ”Tu cea care M-ai născut trupeşte”[22].

Cuvântul nu spune totdeauna tot ce cuprinde el ca înţeles îndeobşte acceptat de cei ce-l folosesc. Ochii Domnului, obrazul şi vocea îndeplineau funcţia de eminent infailibil pentru cuvintele pe care le articula. Cine putea citi fără greş decât Maica Sa în această oglindă de dezvăluire a gândurilor şi intenţiilor ce-l frământau în străfundurile de taină ale fiinţei Sale divino-umane? Ea a citit. De aceea a grăit slujitorilor casei, ”Orice vă va spune vouă să faceţi” (Ioan 2, 5)[23]. Să învăţăm de aici că şi dacă suntem nevrednici adeseori tocmai prin stăruinţă ne facem vrednici de a primi. Pentru aceea şi Maica Sa a stăruit şi ea, dar în chip înţelept i-a adus şi pe slujitori, încât cererea să fie din partea mai multora[24].

Cele spuse slujitorilor de la mesele de ospăţ reprezintă ultimul Său Cuvânt înregistrat în Sfintele Scripturi. Acest cuvânt e primul şi ultimul învăţământ dat de ea oamenilor: ”Orice vă va spune vouă (Iisus) să faceţi” (Ioan 2, 5). N-avea nevoie să mai cuvânteze după aceea, nimănui nimic. Aici cu această ocazie, a spus destul, a formulat concis şi cuprinzător supremul învăţământ care să îmbie credincioşilor de totdeauna şi de pretutindeni: ”Orice vă va spune vouă, să faceţi”[25].

Dialogul dintre Mamă şi Fiu este încheiat. De acum, Fiul acţionează la dorinţa neexprimată direct dar perfect înţeleasă a Mamei. Erau la îndemână ca de obicei în astfel de ocazii, nişte vase de piatră aici în număr de şase – cu o capacitate de câte două sau trei „vedre” fiecare. Din ele luau apă oaspeţii pentru spălările rituale ale mâinilor şi poate ale picioarelor de dinainte de aşezarea la masă şi desigur dintre unele feluri de mâncare[26].

În primul rând Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte despre vase de piatră, acest lucru avea un motiv anume. Conform Levetic 11, 33, vasele de lut puteau să devină necurate şi în acest caz trebuiau sparte. Vasele de piatră în schimb nu se încadrau în prevederile din Deuteronom 11, 33 şi de aceea se puteau păstra. Vasele de piatră erau totuşi mai scumpe.

În al doilea rând Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte de numărul vaselor cu apă; şase în care unii exegeţi au interpretat faptul că acolo se aflau şase vase, iar al şaptelea vas era Hristos cel prezint la nuntă, iar alţi exegeţi au interpretat faptul că cele şase vase sunt primele şase zile ale lumii, iar a şaptea zi de odihnă era Hristos cel ce va Învia a treia zi din mormânt şi va înnoi toate[27]. Şi le-a zis Iisus: ”Umpleţi vasele cu apă! Şi le-a umplut până sus”. Nu a zis degeaba ”pentru curăţirea iudeilor”, ci ca nu cumva unii dintre necredincioşi să fie bănuitori că ar mai fi rămas vin înăuntru vaselor, iar apoi fiind turnată apa şi amestecată cu el să devină vin din cel mai bun. Pentru aceea şi zice ”pentru curăţirea iudeilor” arătând că niciodată acele vase nu avuseseră vin. Iar aceasta, fiindcă Palestina este săracă în apă şi nu se găsesc pretutindeni izvoare şi fântâni şi de aceea tot timpul umplea cu apă vasele ca să nu alerge la râu de câte ori erau necuraţi, ci să aibă aproape un mijloc de a se curăţi[28].

Evanghelistul Ioan nu indică nici un detaliu, nu-şi îngăduie nici o reflexie personală. El înregistrează cu prospeţimea puterii de evocare peste decenii a martorului ocular faptul în sine. Ştie ce ştie, transmite în scris că Iisus le-a zis, apoi aceloraşi slujitori ”Scoateţi acum şi aduceţi nunului” (5, 9)[29]. Acest ”acum”, nu este un simplu cuvânt fără conţinut. El arată ”acum” este ceasul primei minuni a lui Iisus. Dumnezeu Tatăl i-a dat ”acum” autoritate ”acum” trebuia înfăptuită minunea[30].

Nunul gustând ”apa care se făcuse vin” a zâmbit cu înţeles bănuind la mijloc un mic inocent şiretlic al mirelui, care socotea el avea să fie plăcută surpriza ospăţului că el nu cunoştea provenienţa acestui vin excelent, dar, slugile care scoaseră apa însă ştiau. Nunul a gustat băutura înfăţişată de unul dintre slujitori ca să-şi dea cu părerea asupra ei. Scoţând deci pe mire de la locul său de cinste din fruntea mesei l-a luat la o parte şi i-a vorbit: ”Orice om când face ospăţ, dă întâi la masă vinul cel bun. După ce oaspeţii se ameţesc, atunci îl pune pe cel mai slab. Tu însă ai ţinut vinul cel bun, până acum” (5, 10)[31].

Iată Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează că nu pe nuntaşi i-a luat ca martori pentru ceea ce s-a petrecut, ci pe nun, care era treaz şi nu gustase poate nimic. De bună seama ştim cu toţii cum că acelora cărora li se încredinţează o asemenea slujire la astfel de ospeţe; aceştia sunt mai cu seamă treji, căci au de făcut un singur lucru; totul să se petreacă în bună rânduială şi cuviinţă. Pentru aceea a şi luat ca mărturie a celor întâmplate simţirea şi înţelegerea trează a unui astfel de om. Că nu a zis Hristos, ”Vărsaţi vin în cupele mesenilor”, ci ”Duce-ţi nunului”. Iar când a gustat nunul apa prefăcută în vin şi nu a ştiut de unde este –însă slujitorii ştiau– a strigat pe mire. Dar pentru ce nu a strigat pe slujitori, fiindcă astfel ar fi fost descoperită minunea? Fiindcă dacă S-ar fi dat pe faţă atunci nu ar fi crezut[32].

Evanghelistul se abţine de la orice comentariu. E explicabil. Esenţialul a fost spus. Gazdele au scăpat de ruşinea de a fi rămas cu masa lipsită de vin şi oaspeţii, de jena de a fi obligaţi să plece înainte de vreme cu bărbia în piept, poate murmurând ca unuia care s-ar fi văzut obligaţi să stea mărturii la un atât de umilitor deznodământ prematur al ospăţului[33].

Apa şi vinul la nunta din Cana sunt cele două elemente ale minunii. Dar ele sunt prevestirea patimilor lui Hristos, prin care se desăvârşeşte întemeierea Bisericii Sale, iar aceasta avea să aibă o misiune foarte importantă după propovăduirea înfăptuită de Sfinţii Apostoli. Coasta străpunsă a Mântuitorului izvorăşte spre mântuire sânge şi apă. Apa şi sângele sunt elemente de bază ale Bisericii. Apa Botezului se naşte în Hristos ”De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).

La nunta din Cana începe să ia naştere din nou misterul Bisericii, corabia mântuirii noastre. La nunta din Cana căsătoria devine din nou integrată în misterul Bisericii. Căci nu este căsătorie în afară de Biserică. Unde este Hristos este şi Biserica Sa şi numai în acest cadru sacramental se realizează căsătoria. Sfântul Ioan Evanghelistul încheie relatarea nunţii din Cana Galilei cu cuvintele ”Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galilei şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, 11).

Evanghelia vorbeşte de un „început” al minunilor. Însă nicăieri în Noul Testament nu se vorbeşte de un posibil sfârşit al minunilor. Biserica în cadrul căreia este aşezată mistic nunta, este început al minunilor, dar această minune nu se termină nu se epuizează niciodată. La nunta din Cana Mântuitorul îşi arată slava Sa divină, adică calitatea de cap al Bisericii de Mântuitor prima dată. La nunta din Cana ucenicii Săi cred în Mântuitorul Hristos pentru prima dată şi aceasta înseamnă că până la acea dată ei nu au crezut în El, nu erau lămuriţi de misiunea Sa divină. Cu alte cuvinte, începutul harismei apostolatului, nu este alegerea apostolilor ci este „începutul minunilor” din Cana Galilei[34].

Ceea ce caută Dumnezeu pe pământ când consimte să se ”deşerteze” (Filip 11, 7) întrupându-se; caută oamenii care au nevoie de prezenţa divină sensibilă de mână cerească de ajutor. Iar cei adunaţi la nuntă –şi nu numai ei duceau lipsă nemărturisit şi de una şi de alta. Prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galilei Iisus Hristos a binecuvântat căsătoria, luând-o sub protecţia Sa, această lucrare dumnezeiască Taină fiind.

Pe de altă parte prin participarea Sa Fiul lui Dumnezeu a arătat că întâlnirile şi desfătările prieteneşti care se desfăşoară cu cinste şi cu omenie, nu ruşinează, nici pe Dumnezeu şi nici pe oameni şi nu-i aduc pe cei ce iau parte la ele în situaţia de a se ruşina de oameni sau de Dumnezeu. Veselia e sfântă. Cerurile se veselesc în continuu. Bucuria de asemenea, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la cei ce-l mărturisesc ca Mântuitor şi-l urmează ca model (Matei 5, 12).

Hristos-Mântuitorul vrea ca bucuria oamenilor să fie durabilă şi spornică, să nu se lase împuţinată de amărăciuni, ci să crească mereu. Prezenţa Lui la Cana Galilei arată că Iisus Hristos e fidel bucuriei omeneşti şi izvorul divin al ei. De aceea a mers acolo. De aceea a soluţionat dumnezeieşte impasul în care ajunseră gazdele[35]. Iată aşadar la nunta din Cana unii exegeţi, reflectă în această întâmplare toate dimensiunile vieţii de familie, împreună cu împlinirile şi neîmplinirile ei. La începutul vieţii de familie toţi ne sunt aproape, părinţii, prietenii, alte rude, aşa cum la începutul nunţii din Cana totul era bine, şi nimic nu ameninţa vreo schimbare.

Sfântul Ioan Evanghelistul ne-a relatat în cea mai scurtă propoziţie problema nunţii de la Cana; Nu mai au vin! Pentru nuntaşi ar fi fost o mare dezamăgire, pentru miri o mare tristeţe. Dar Hristos intervine şi-i salvează şi îi scapă din problema lor, aşa cum dacă îi cerem ajutorul şi o rugăm pe Maica Domnului ea ne va îndemna cu glasul ei blând să ne uităm către Fiul ei şi ne va zice „Orice vă va spune El să faceţi (Ioan 2, 5) şi aşa ne vom salva şi căsnicia din probleme şi sufletele de la pierzare, alături de cei dragi ai noştri. Pentru că însuşi Domnul la nunta din Cana, n-a mers singur acolo, ci cu toţi cei dragi – cu cei mai dragi ai săi. La rândul ei Prea Sfânta Fecioară de Dumnezeu, Născătoarea, participă şi ajută cu îndemânare feminină în cele gospodăreşti şi mai ales ajută chemând într-ajutor pe Cel ce poate totul. Ea sesizează şi semnalizează neajunsurile omeneşti. Face acest lucru cu rară gingăşie şi cu desăvârşită discreţie. Dar şi cu o stăruinţă care câştigă de partea ei şi Cer şi pământ. Cât de adevărat este că ea duce rugăciunile noastre Fiului lui Dumnezeu.

Aşadar, Cana Galilei rămâne zâmbetul bucuriei pe care Hristos Mântuitorul vrea s-o vadă înflorind în inimile tuturor familiilor ale celor ce şi-a însuşit credinţa în El[36]. Prin prezenţa Sa la Nunta din Cana, Hristos nu numai că confirmă instituţia, ci o ridică la rangul de Taină. Prefacerea apei în vin, cu această ocazia, care este o imagine euharistică aruncă o nouă lumină asupra nunţii sau căsătoriei creştine. Ea este pusă deci în relaţie strânsă cu Euharistia. Taina comuniunii şi unităţii noastre fiinţele şi persoanele cu Hristos care ni se oferă mâncare şi băutură, pentru creşterea în El şi viaţa veşnică. Apa transformată în vin invită pe cei uniţi în Taina Nunţii la transformarea pasiunii brutale în vin nobil al iubirii harismatice[37].

Taina facerii omului ca şi taina nunţii însăşi ne conduc spre taina Prea Sfintei Treimi. ”Când bărbatul şi femeia se află în nuntă, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, apoi ei atunci nu sunt chipul vreunui lucru pământesc ci chipul lui Dumnezeu Însuşi. Nunta îşi are prototipul în familia divină a Sfintei Treimi. Astfel în nuntă al treilea, între bărbat şi femeie e Dumnezeu, e Hristos şi noi trebuie să-L avem mereu ca o icoană a dragostei adică să ne iubim aşa cum El ne-a iubit cu o iubire dumnezeiască[38]. O veche pictură din catacombe înfăţişând Taina nunţii ni-L reprezintă pe Hristos în mijlocul mirilor cu mâinile pe creştetul fiecăruia dintre ei. El binecuvântându-i şi unindu-i. La fel se exprimă Sfântul Ioan Hrisostom „După exemplul mirilor de la Cana să-L invităm pe Hristos între noi, şi dacă în locul Său veţi aduce pe slujitorii lui Hristos, pe El însuşi Îl veţi primi în mijlocul vostru[39].

Atunci, în prima pereche de oameni a infuzat Dumnezeu taina iubirii între bărbat şi femeie. Acesta este instituirea primordială şi unică a nunţii. De aceea modul în care Mântuitorul asistă la nunta din Cana este concludent; El nu vorbeşte nimic despre această Taină. Dacă ar fi voit să dea un alt înţeles acestei legături sau să completeze ceea ce s-a dat de la început, ar fi acţionat altfel sau ar fi completat şi amplificat explicaţiile pe care le-a dat în alte ocazii, privind căsătoria (Matei 19 1-2; 5, 27-32). Dar, El se limitează a binecuvânta apa, la cererea Maicii Sale şi la nevoia de continuare a veseliei nuntaşilor. Nici un cuvânt la această nuntă una din nesfârşitul număr de nunţi, toate respectând articularea perechii noi de oameni, în procesul de prelungire a creaţiei lui Dumnezeu.

            Istorisirea petrecerii la Nunta din Cana este foarte lapidară nu asupra cununiei însăşi, sau a mirilor; ci după ”chemarea”, celui de al doisprezecelea ucenic – Natanael – a treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Iisus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Lui. Accentul se pune aici pe prima misiune pe care o face Iisus care este povestită pe larg[40].

            Cununia nu mai are rolul de reproducere a neamului, ci se păstrează ca un bun sfinţitor al cuplului ca o formă de viaţă dar nu singura, nu indispensabilă noului Israel, care are altă viziune alt ideal dar şi alte posibilităţi de a le realiza Hristos este Mirele unui „neam”, iar reprezentanţi săi se pot sfinţi ori prin Taina Cununiei ori singularizându-se în chipul Mirelui, în numele Lui. Neamul Noului Israel sporeşte prin sfinţenie sau în sfinţenie fie printr-o cununie care naşte fii, introduşi în Împărăţia lui Hristos prin Taina Botezului, fie prin Fiul numit al Mirelui care poartă în trupul Său omenirea sfinţită, Biserica.

Raportul actual cu Dumnezeu al omului răscumpărat este în funcţie de Hristos, în El îşi are fiecare modelul vieţii actuale şi al celei viitoare. Căsătoria îşi vede modelul desăvârşit în relaţia cu Hristos. În El îşi are fiecare modelul vieţii actuale şi al celei viitoare. Căsătoria îşi vede modelul desăvârşit în relaţia lui cu Hristos şi cu Biserica: ”Iar eu zic în Hristos şi în Biserică”, formula Sfântului Apostolului Pavel descrie singurul mod în care căsătoria urmează cursul voit de Dumnezeu; al iubirii totale, al dăruirii depline până la jertfă a unuia pentru celălalt, dar şi a cuplului pentru ceilalţi. Pentru că familia creştină nu este doar o finalizare a conturului celor două persoane o încheiere a destinului fiecăruia în Hristos.

            Nunta dă naştere unei noi celule ecleziale înainte de –sau fără– a se naşte din cei doi o celulă biologică. Familia creştină constă în integrarea ei în societatea euharistică, în comuniunea eclezială în aceeaşi măsură în care este învelirea în duh de sfinţenie a partenerilor care se iubesc şi şi-au ales să-şi ducă viaţa împreună. Caracterul de mister de Taină, constă fără îndoială şi în iubirea celor care-şi vor lăsa pe tatăl şi pe mama lor şi vor fi amândoi un trup. Dar specificul creştin al familiei este sudoarea unei noi celule vibrante în trupul de Taină al Bisericii în trupul lui Hristos, Cap al Bisericii[41].

Pentru a ne forma o imagine corectă asupra atitudinii Mântuitorului faţă de familie trebuie să ţinem cont de faptul că El Însuşi a petrecut o parte însemnată din viaţa Sa pământească în familie mai precis ”nouă zecimi din viaţa Sa”[42], iar în învăţătura pe care o propovăduieşte deseori se referă şi la aspecte din viaţa familiei, punând în scenă sub forma parabolelor, un tată de familie (Matei 21, 28-31); parabola celor doi fi trimişi de tatăl să lucreze în via sa (Luca 11, 11-13); parabola tatălui care dă daruri bune fiilor săi (Luca 15, 11-32); parabola fiului risipitor sau a stăpânului casei (Matei 13, 27); parabola despre cina cea mare (Luca 16, 24)[43].

            În învăţătura Mântuitorului, Hristos, familia întemeiată prin căsătorie face parte din ordinea creaţiei, de aceea El afirmă categoric, necesitatea restabilirea unităţii şi indisolubilităţii, originare ale familiei. De altfel întreg Noul Testament se pronunţă categoric împotriva poligamiei prescriind în mod ideal monogamia, ea fiind singura ce permite unitatea totală a celor doi soţi în timp ce poligamia face imposibilă această unitate[44]. În viziunea Mântuitorului familia nu este formată doar din soţ şi soţie ci şi din copii care sunt expresia şi mai concretă a prezenţei divine în familia creştină[45]. Un scop principal al căsătoriei este „naşterea de prunci”, Hristos îi consideră ca o împlinire a familiei şi un obiectiv al ei stabilit prin creaţie: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi, umple-ţi pământul şi îl stăpâniţi” (Facere 1, 28).

            Copii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată asupra familiei pentru că îi apropie pe părinţi unul de altul şi pe amândoi îi apropie de Dumnezeu. Odată cu aducerea pe lume a copiilor familia devine cu adevărat o ”biserică mică”, aşa cum a numit-o Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că aşa cum Biserica mare se dezvoltă continuu, şi se întăreşte prin aducerea la sânul ei noi şi noi oameni, care prin Botez devin fii ei, tot aşa copii întăresc viaţa de familie şi amplifică iubirea între soţi. Familia cu copii e o reflectare mai completă a comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi. De aceea copii mai mult ca orice sunt reflexe ele iubirii divine reflexe ele lui Dumnezeu între oameni[46]. Acesta e motivul pentru care Mântuitorul a manifestat faţă de copii o afecţiune şi o gingăşie cu totul deosebite concretizând şi prin multe minuni săvârşite asupra lor (vindecarea fiului slujbaşului împărătesc-Ioan 4, 46-54; învierea fiului văduvei din Nain – Luca 7 11-17; învierea fiicei lui Iair – Luca 8 49-56 ş.a).

În strânsă legătură cu întrebarea pusă de farisei cu privire la desfacerea căsătoriei, Domnul apără ca nimeni altul instituţia familiei. Printre ascultători sau aflat cu siguranţă şi femei. Acestea impresionate de atitudinea Mântuitorului, dar neputând să-şi exprime altfel admiraţia şi adânca lor recunoştinţă şi-au adus copii la El ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage (Matei 19, 13), Sfinţii Apostoli crezând că îmbulzeala lor L-ar supăra pe Domnul care intervine hotărât (Marcu 10, 13-15)[47].

Desigur Mântuitorul nu putea trece cu vederea armonia care trebuia să existe în familie şi care se realizează prin împlinirea datoriilor unora faţă de ceilalţi. Părinţii au îndatorirea de a oferi numai lucruri bune copiilor (Matei 7, 9-11) şi de a se ruga pentru ei (Matei 9, 18), iar părinţii datorează părinţilor cinstire şi ascultare (Matei 15, 4), amintind porunca din Decalog: căci Dumnezeu a zis: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Matei 15, 4), precum şi purtarea de grijă când aceştia se află în nevoi (Matei 15, 5-6)[48]. Prin venirea sa în lume, Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului învăluind-o, prin participarea sa la Nunta de la Cana în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El, prin harul de la întărirea şi înălţarea căsătoriei la rang de Taină[49].

Ceea ce s-a petrecut la acea nuntă este subliniat şi de o rugăciune de la slujba cununiei: „Care pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate ai venit în Cana Galilei şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naştere de prunci dintr-însa”. Mântuitorul Iisus Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la acea rânduială a căsătoriei monogame: ”N-aţi citit – zice El – că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” ( Matei 19, 4). Deci, Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o femeie, lucru pe care îl afirmă în comentariile lor şi unii dintre Sfinţii Părinţi. Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa şi nici femeia bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut concesii, în această privinţă, Mântuitorul Iisus Hristos îşi argumentează poziţia pe datul natural al creaţiei ”din început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Numai păcatul a fost cauza nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii familiei care sunt rânduite de Dumnezeu[50].

Ruperea unităţii familiei este îngăduită pentru motiv de desfrânare. Mântuitorul Iisus Hristos, spune: ”Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare şi se va însura cu alta săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9). Aşadar indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ceea ce Dumnezeu a legat; desfrânarea este în stare să desfacă această legătură atât de puternică, căci ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie iar divorţul nu face altceva ”decât să oficializeze o situaţie deja creată[51]. De aceea acest păcat este înfierat de către Hristos mai mult decât alte păcate. Este un păcat foarte grav pentru că se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om prin care cei doi au primit-o prin creaţie[52]. Mai mult decât această încălcare se poate petrece şi în dimensiunea imaterială a păcatului ”în inimă”, printr-o privire plină de poftă sau prin intenţia de a păcătui, fiind pusă în pericol, în acest fel, unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei.

Adâncind înţelesul poruncii a şaptea din Decalog, Mântuitorul spune: ”Aţi auzit că s-a zis celor de demult; să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter în inima lui cu ea” ( Matei 5, 27-28). Dar cu toate că unire sufletească dintre soţ şi soţie este sfâşiată, legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Acest cuvânt reiese din cuvintele Mântuitorului în legătură cu părăsirea soţiei şi recăsătorirea cu alta. Soţii îşi aparţin unul altuia lucrarea dumnezeiască a unirii lor neputând fi desfinţată printr-un act omenesc. Prin cuvintele de la Matei, Domnul nostru Iisus Hristos afirmă nu numai indisolubilitatea căsătoriei, ci şi egalitate deplină a celor doi soţi[53].

Din cele afirmate până aici constatăm care-i atitudinea Mântuitorului faţă de familie, El afirmă clar trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început. Participând la Nunta din Cana Galilei Domnul a binecuvântat familia dându-i adevărata dimensiune prin ridicarea căsătoriei la rang de Taină prin care cei doi soţi formează o unitate indestructibilă după voinţa lui Dumnezeu dintru început[54].