Imnul Național și țăranii din Doboi, Harghita.

  Am văzut Imnul Deșteaptă-te române în ochii țăranilor români din Doboi, Harghita. Anul 2015, de Florii. La casa parohială s-a adunat tot satul. Țăranii, ca niște uriași în adormire pășeau încet dar apăsat spre locul cu pricina. O povară grea le apăsa spatele, căci istoria le puse pe umeri cei mai grei bolovani ai suferinței. Odată, aici, în comuna Plăieșii de Jos erau 500 de familii de români. Acum au mai rămas căteva zeci, toate refugiate în satul Doboi. Care nici sat nu se mai cheamă. E o simplă ”stradă”. Așa au vrut autoritățile locale maghiare. Să nu existe pe ”harta” lor localitate în care etnicii români să fie majoritari. Nici morții nu au scăpat de maghiarizare. Crucile românilor din cimitir poartă nume stâlcite, Ion devenind Janoș și Radu, Raduly. Până și ele, crucile, stau aplecate de durere pe dealul bisericii. Nu le mai sprijină mai nimeni, iar Maria, Ion sau Nicolae la vetrele lor nu mai vorbesc românește, doar atunci când plâng și se roagă o fac în limba Neamului.

     Durerea a scăpat de înstrăinare, e prea adânc înfiptă în ei pentru a fi maghiarizată. Durerea este românească. Durerea și Credința. Cu acestea au venit în acea zi de Florii țăranii la casa parohială. Ca niște ultimi zimbri din Carpați, semeți și tăcuți. Se așezară la mese și începură a-i asculta pe tinerii înveșmântați în straie populare. Cânta corul Asociației Studenților Creștin Ortodocși din Brașov iar vrednicul părinte Costin Butnar recita din Eminescu. Iar codrii cei vechi de stejari începură a foșni. Țăranii își frământau mâinile, ca niște pietre de moară ce parcă vroiau să sfarme între ele tot răul din lumea lor. Și atunci, la un moment dat, se auzi Imnul. Ca un tunet. Uriașii se îndreptară de spate, ridicându-se cu toții în picioare. Tăranii români din Doboi, care vorbesc în casele lor în ungurește au început a cânta Deșteaptă-te române; dar nu cu vorbe, ci cu lacrimi…

Aceasta este puterea Imnului Național.