Trăiască Iancu Avram, cel care ne-a făcut biruitori!

Ziua în care ungurii nu au mai râs…

  Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, şi târnăcopul mânuit de părintele Nicolae Streza răsuna asurzitor în liniștea orașului şi în neliniştea noastră, sfărâmând lanțul care țintuia în beton masivul suport de lumânări din curtea Bisericii de Piatră din Tg Mureș. Părintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, în jur de 20.

A doua zi, ne luaserăm angajamentul în faţa opiniei publice mureșene că vom instala un suport de lumânări în faţa statuii lui Avram Iancu de lângă Catedrala Mare Ortodoxă ce trona în centrul orașului. Nu lăsasem totul pe ultima sută de metri, în schimb fusesem destul de naivi să credem că un individ ce se ”lipise” de curând de noi, ne poate ajuta în demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mică ne-a fost mirarea când mai sus nenumitul s-a prezentat în faţa noastră cu o tablă de 30 cm pătraţi care avea vreo zece găuri în ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima dată că, vorba românului, ”nu tot ce zboară se mănâncă”. La monumentul închinat Crăişorului Munţilor, în fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, mureşenii aprindeau sau mai bine zis încercau să dea viaţa unor lumânări, care bineînţeles se stingeau destul de repede, nu înainte însă de a murdări de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce în ce mai negru; zâmbetele dispreţuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci când oamenii se chinuiau neputincios să aprindă lumânări mă enervau la culme.

Aşa am luat hotărârea montării unui sfeşnic în acel loc. Aprobare de la primărie nu am cerut (mi s-a părut ireal să cer încuviinţarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), în schimb am înştiinţat toate instituţiile statului din judeţ de această acţiune şi bineînţeles presa locală. Cuvântul Liber, principalul cotidian din Targu-Mureș, condus de domnul Lazăr Ladariu, un român prin venele căruia curge un naţionalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare româneşti anunţând însă manifestarea cu destul de multă răceală. Gazeta ungurească a închis subiectul, făcându-ne extremişti. După cum vă povesteam la începutul scrierii, cu o noapte înainte de eveniment, noi nu aveam în mâinile noastre decât batjocoritorul “cadou” al insului respectiv. Disperarea era mare, căci a doua zi urma să ne facem de toată minunea, devenind nişte “extremişti” care nu erau în stare să se ţină de cuvânt. Dumnezeu însă ne-a luminat, aducându-l în gândul nostru pe părintele Nicolae Streza, împreună cu care, în trecut, organizaserăm câteva conferinţe, la două dintre ele fiind invitat şi duhovnicul Mănăstirii Recea, Părintele Ioan. Parohul Bisericii de Piatră, în curtea căreia se afla şi Prima Şcoală Românească din Mureş, deşi era o oră înaintată, ne-a primit cu zâmbetul pe buze, ascultând cu răbdare problema noastră. După câteva secunde, ochii au început să-i scânteieze asemenea unui lup, şi ne-a poruncit scurt: “Veniţi cu mine!”. S-a oprit în faţa celui mai mare suport de lumânări din curtea bisericii şi m-a întrebat: “Asta e bun?”. “Păi, este foarte bun părinte, prea bun”, am îngăimat eu. “Atunci pune mâna pe târnăcopul ăla, şi rupe lanţul înfipt în beton, ce mai aştepţi!”. M-am supus, dar dădeam cam cu sfială, ca de, deasupra capului meu, sfinţii zugrăviţi pe poarta lăcaşului de cult şi luminaţi de taina lunii, mi se părea că se uitau cam mustrător la mine: zgomotul era infernal, amplificat fiind de liniştea nopţii. ”Ia dă, măi băiete, unealta aia încoace, că văd că eşti cam timid astăzi”, auzii după un răstimp vocea ca de tunet a părintelui.

Stelele cerului dumnezeiesc îi argintau barba lungă şi sprâncenele stufoase încruntate de efortul depus. “Gata, luaţi-l, mâine vreau să aprind o lumânare pentru Crăişorul nostru, altădată să veniţi direct la mine, nu va mai lăsaţi încurcaţi de aia, eu sunt bătrân, ştiu mai multe decât vă închipuiţi; oricum, sunt mândru de ideea voastră, nu s-a gândit nimeni la asta până acum. Hristos să vă dea putere”. “Mulţumim din suflet”, i-am răspuns, suind mai apoi lumânărarul pe o maşină care era mai mică decât el. Ajunşi în faţa statuii, câţiva poliţişti ne întâmpinară zgomotoşi, cerându-ne bineînţeles documentele aprobatoare pentru acţiunea noastră. “Nu avem niciun act, ori ne lăsaţi în pace, ori mergem la secţie şi ne întocmiţi un proces verbal în care să specificaţi că aţi interzis amplasarea unui suport de lumânări în acest loc sfânt. Voi nu sunteţi romani?”. Trei dintre ei s-au retras, în schimb, ceilalţi doi ne-au ajutat să descărcăm preţiosul obiect. Ceasul din centrul oraşului arata ora douăsprezece noaptea. Flacără a patru lumânări se îndrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, în acea noapte, au lăsat somnul deoparte, şi s-au gândit până în răsărit la destinele lor încă nescrise şi la Neamul Românesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alături de noi au venit câteva mii de romani, iar cele patru lumini se transformaseră într-o torţa, menită să-i călăuzească paşii lui IANCU AVRAM prin munţii Lumii de Apoi. Străinii, aflaţi pe margine, nu mai zâmbeau.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook