Parabola vameşului şi a fariseului (18, 9-14)

       Pilda vameşului şi a fariseului apare imediat după Parabola văduvei stăruitoare (18, 2-8), care reprezintă o povăţuire către cei ce se fac următorii Mântuitorului Iisus Hristos, începând să se roage din inimă (18, 1). Parabola prezentă se referă la rugăciune la fel de bine atât în introducere cât şi în concluzii. Dar nu vorbeşte de rugăciune în sine, ci de modul în care ne plecăm înaintea Domnului.[1]

     Introducerea narativă aduce un cadru interpretativ: parabola condamnă lauda propriei virtuţi şi evidenţiază smerenia în fața lui Dumnezeu. Dealtfel şi alte parabole au fost adresate fariseilor de către Mântuitorul Iisus Hristos (Lc. 15, 2-32), dar aceasta e singura care are ca personaj principal un fariseu. Dacă un fariseu apare în povestire, ne putem aştepta să fie portretizat după un stil stereotip, ca şi în acest caz. Termenul „fariseu” probabil e derivat dintr-un cuvânt ebraic, însemnând „separaţi de alţii/unici”.[2]

    Fariseii erau constituiţi într-o mişcare în cadrul iudaismului, devotată Legii mozaice, incluzând ritualul, purificările şi pietatea către Dumnezeu. În acord cu Josephus, fariseii erau cei mai buni observatori ai Legii, dintre grupările religioase evreieşti[3]. În acelaşi timp, câţiva farisei au fost criticaţi de Iisus ca fiind mândri şi ipocriţi. Vameşul trebuie să fi fost limpede evreu, dacă el mergea la Templu să se roage. El era unul care strângea unelte, taxe la piaţă şi tot soiul de taxe locale, ducându-şi existenţa din suprataxele impuse oamenilor; prin acestea, un vameş era cunoscut ca un om care-i jefuia pe ceilalţi. Ca vameş, el e o figură care invită la dispreţ.[4] Ceea ce impresionează de la începutul parabolei e uşurinţa cu care Iisus spune că vameşul a mers să se roage la Templu. Era obişnuit şi chiar de aşteptat ca un evreu să meargă şi să se roage la Templu. Or, pentru un vameş nu era bine să fie recunoscut în acest loc public. Aceasta însemna că orice ascultător al parabolei n-ar fi trebuit să audă că un vameş merge la Templu să se roage. Tabloul e unul în care fariseul mergea la Templu să se roage; găseşte un loc şi vorbeşte să fie auzit (ca şi ceilalţi prezenţi). Aceste lucruri sunt normale. Dar ce e frapant – atunci când se roagă – este înşiruirea de cuvinte despre el însuşi, în care se înalţă şi denigrează pe alţii; îndeosebi pe cel care – venind la Templu în acelaşi timp – are şi calitatea de vameş. Conţinutul rugăciunii fariseului e surprinzător, făţarnic, amăgitor sieşi, însoţit de un mod viclean de a se entuziasma. Rugăciunea începe cu mulţumiri către Dumnezeu; în fapt conţine o seacă mulţumire, de la un capăt la altul. E potrivit ca oamenii să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce sunt şi ce au. Dar aici recunoaşterea nu e adevărată: fariseul se consideră un factor autonom al virtuţii morale; el e cu greu dependent de Dumnezeu. Şi dacă nu e dependent de Dumnezeu, nu are motiv să îi mulţumească lui Dumnezeu.[5] Pe deasupra, rugăciunea e făţarnică, ducând la un sens fals al virtuţii; fariseul continuă să se pună în contrast cu cele mai rele exemple de conduită: „Hoţi, escroci şi adulteri”. În final, expresia „acest vameş” e pentru a fi luată ca un dispreţ (cf. 15, 30). Fariseul continuă să vorbească despre faptele lui bune. El posteşte de două ori pe săptămână. Or, el face mai mult decât cere Legea; pentru postire se cere doar o zi pe an, Ziua Răscumpărării (Lev. 16, 29-34), care este o zi naţională a pocăinţei.[6] Pe lângă textul prezent care vorbeşte despre postirea de două ori pe săptămână, în cele din urmă alte două sunt citate – lunea şi joaia – ca zile de post. În interiorul parabolei, fariseul apare înţelegând postirea sa ca fiind meritorie; sigur nu ca un act al propriei căinţe, dar posibil pentru păcatele lui Israel.[7] Fariseul plătea, de asemenea, toate zeciuielile pentru bunurile pe care le aduna; acest fapt se consideră a fi meritoriu. Pe deasupra, nu era clar ce legi trebuiau respectate în primul secol d.H. în Ţara Sfântă, înainte de distrugerea Templului. Cărturarii (scribii) stabileau ce produse agricole erau dijmuite şi pentru ce scop, căutând să armonizeze variantele legislative ale Pentateuhului. Toate interpretările rabinice erau folosite pentru a împlini rezonabil dificultăţile. Scribii găseau aici toate produsele care erau dijmuite. Dacă fariseul plătea o dijmă la tot ce dobândea, nu înseamnă că plătea o dijmă la întregul venit. Asta înseamnă că el plătea o dijmă la tot ce aducea în gospodărie, la fel de bine incluzând alimentele pe care le achiziţiona prin cumpărare, ca nu cumva dijma să fie plătită de producătorul bunurilor, un obicei cunoscut ce exista din Antichitate.[8]

   Maniera şi conţinutul rugăciunii vameşului sunt în contrast izbitor cu cea a fariseului. Cu privire la manieră sunt trei lucruri de reţinut. Dacă el stătea „departe de” înseamnă că stătea la distanţă de trei lucruri: de cel mai sfânt loc, de fariseu şi de alţii aflaţi la rugăciune. De fapt, dacă el era departe de oricare dintre acestea, el trebuie să fi fost departe de toate trei, stând în curtea Templului, ca un semn al nevredniciei faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii.[9] În loc să-şi asume postura obişnuită pentru rugăciune, adică să fie cu ochii şi mâinile ridicate (Ps. 122, l; In. 11, 41; I Tim. 2, 8), vameşul nu-şi ridica mâinile şi ochii. Felul său de a se ruga era un semn al ruşinii, bazat pe sentimentul vinovăţiei (Ezdra 9, 6; Enoh 13, 5). Cu privire la conţinutul rugăciunii, ea nu e o exprimare a recunoştinţei, ci o cerere spre îndurare. Vameşul se vede pe sine în lumina legilor lui Dumnezeu. El se consideră pe sine a fi un păcătos. În contrast cu fariseul care enumera faptele sale bune, vameşul nu detalia în existenţa sa doar un păcat, ci recunoştea mulţimea păcatelor sale. Verbul tradus „milostiv fii” este găsit numai aici şi la Evrei 2, 17 în Noul Testament.[10]

   În mod obişnuit el indică sensul de a răscumpăra păcatul, în forma pasivă, verbul are sensul de a fi îndurător, a avea milă. Era de aşteptat să se fi utilizat un verb mai comun pentru „a avea milă” (Lc. 16, 24; 17, 13; 18, 38-39), dar alegerea verbului s-a datorat faptului că cererea a fost făcută în Templu, unde se desfăşura anual ritualul răscumpărării din ziua de Yom Kippur.[11] Cineva se poate aştepta ca acolo unde vameşul n-ar fi avut şansă prin rugăciune să poată primi iertarea. Singura cale ca iertarea să fie posibilă era adevărata pocăinţă şi aceasta îl determina să renunţe la slujirea sa şi să restituie celor pe care i-a înşelat – încă o dată şi jumătate – cantitatea datorată (Lev. 6, 5; Num 5, 7). Faptul că parabola e marcată de multe semitisme şi reflectă obiceiul din vremea lui Iisus, adaugă un plus de originalitate şi superioritate judecăţii comune. Aceasta este, fără îndoială, o parabolă provenită direct de la Mântuitorul Iisus Hristos.[12]

   Parabola e clasificată ca o „naraţiune exemplară”, ori ca „parabolă a bunei purtări”. De reţinut este contrastul dintre modul şi conţinutul rugăciunilor lor. Fariseul aşteaptă de la Dumnezeu şi de la cei din preajmă, care-l pot auzi, să fie încuviinţat în cuvintele sale de automulţumire. Vameşul aşteaptă judecata lui Dumnezeu şi a tuturor celor ce-l pot auzi, acceptând verdictul dat asupra lui. Aceasta înseamnă că el aşteaptă izbăvirea păcatelor lui de la Dumnezeu. Prin urmare, vameşul pleacă acasă înnoit şi îndreptat, în timp ce fariseul rămâne aşa cum a fost.[13] Cititorul modern ori ascultătorul acestei parabole poate uşor să greşească, urmărind comportamentul celor doi. Diferenţele dintre ei sunt revelatoare. Fariseul are nevoie de cei pe care îi dispreţuise; de vameş, de exemplu. Vameşul pe de altă parte – datorită stigmatului slujirii pe care-l purta – era mereu acuzat de farisei şi de alte persoane. Identitatea fiecăruia era modelată de un complex de prietenii, care făceau să-i distanţeze de ceilalţi. Povestirea ar fi trebuit să şocheze o audienţă veche. Fariseul ar trebui să fie considerat de oricine a fi demn de stimă. Pe deasupra, rugăciunea lui de mulţumire afirmă valori comune. Pe de altă parte, vameşul a fost sincer şi alţii l-au dispreţuit. Prin urmare el nu trebuie să devină un model pentru a fi admirat de cititorul modern. Dar parabola conţine surprize. Cel care e îndreptăţit să stea drept în faţa lui Dumnezeu e vameşul, cel care s-a deschis lui Dumnezeu cerând milă; mai mult decât fariseul, care îşi arăta virtutea în comparaţie cu alţii. Acestea nu pot fi ascunse în faţa lui Dumnezeu, fără comparaţii contraste; cinstea contând în faţa lui Dumnezeu. Parabola suferă o schimbare în modul şi conţinutul rugăciunii comune şi personale. Rugăciunea, în momentele ei de înălţare faţă de Dumnezeu, duce la împăcare, dar parabola ne oferă învăţătura despre mântuire sau îndreptare. Termenul este des folosit în Biserică, îndreptarea prin credinţă – ca act iniţial de aderare la valorile propuse de Dumnezeu noului ucenic – rămânând subiectul unor dezbateri confesionale.[14] Învăţătura acestei parabole e simplă. Iisus afirmă că oricine nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu e în relaţie apropiată cu Dumnezeu.

ARHID. DRD. BOGDAN-FLORIN M. CHIRILUŢĂ

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează