Parabola celor zece mine (19, 11-27)

            Ultima parabolă prezentată de Sf. Evanghelist Luca – în secţiunea dedicată călătoriei spre Ierusalim (Lc. 9, 51-19, 28) – este asemănătoare cu pilda talanţilor din Evanghelia după Matei, prezentând totuşi diferenţe semnificative faţă de aceea.

      În capitolul 19 este expusă, înainte de această parabolă, relatarea întâlnirii Mântuitorului cu Zaheu, în Ierihon. Acolo au fost folosite adverbele „astăzi” (v. 5 şi 9), pentru a evidenţia deschiderea eshatologică a faptelor omului, spre mântuire. În prelungirea aşteptării eshatologice – a cărei durată nu poate fi definită – a fost rostită parabola minelor, specifică Evangheliei a treia prin redactare şi încadrare narativă.[1] Mântuitorul a vestit apropiata venire a împărăţiei cerurilor, localizând acum timpul şi credincioşia anticipată cu care oamenii trebuie să o întâmpine (Lc. 13, 28-29; 16, 16; 17, 21). Exprimările privind caracterul regal al misiunii Mântuitorului – precum şi regulile pe care membrii acestei comunităţi trebuie să le aplice – au fost subliniate pe parcursul secţiunii lucane privind călătoria spre Ierusalim. Urmează – în chip firesc – elementul de glisare către intrarea triumfală în Ierusalim (Lc. 19, 29-40), adică pilda minelor (Lc. 19, 11-27). Cum altfel ar fi putut să atenţioneze pe ucenicii Săi că Ierusalimul nu este doar un oraş al încununării regale, ci şi unul ostil mesajului eliberării spirituale? Pe parcursul călătoriei spre Ierusalim Mântuitorul prevestise pătimirile Sale (Lc. 13, 33-35; 18, 31-34). Între acumularea duhovnicească a învăţăturilor mântuitoare de pe drumul ieşirii din Galileea şi Ierusalimul rigurozităţii socio-politice se afla Iisus Hristos, cunoscătorul trecutului şi viitorului.[2]

     Auditoriul parabolei este constituit din „ei”, adică din cei ce „murmurau” atunci când Mântuitorul a intrat în casa lui Zaheu vameşul (Lc. 19, 7); unii dintre aceştia erau cei care auziseră şi „credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată” (Lc. 19, 11). De aceea referirea la împărăţia lui Dumnezeu este considerată ca reprezentând termenul final al timpului sau – mai bine zis – începutul real al domniei divine; în pacea şi dreptatea eshatonului.  „Om de neam mare” are sensul de persoană privilegiată prin naştere. Necesitatea călătoriei într-o ţară îndepărtată – în vederea obţinerii împărăţiei – determină prudenţă; mai ales, referitor la administrarea eficace a averii sale. Călătoria putea fi plină de primejdii, iar la destinaţie omul putea fi dezonorat şi deposedat de titluri; dobândirea unui statut mai important solicita implicare sporită, dar şi disponibilitate maximă din partea celui ce oferea această obligaţie-slujire.[3] Slujitorii cărora li se oferă minele nu erau doar sclavi, ci şi angajaţi specializaţi în cumpărarea-vânzarea de bunuri, arendaşi şi schimbători de valori, iconomi şi supraveghetori, care – prin delegarea stăpânului – administrau şi sporeau averea acestuia. În acest caz averea este semnificată de cantitatea/ moneda de 727 g argint, numită „mină”, prin care se capitaliza parte din posesiunile acestui „om de neam mare”. Fiecare din cei zece slujitori a primit câte o mină din cele zece, dar şi îndemnul comun: „Folosiți-le”.[4] Cei ce-l urăsc pe stăpân sunt „vrăjmaşii” (cf. Lc. 1, 71 şi 19, 27). Ura nu mai este o atitudine personală, ci una comunitară, care se opune legitimităţii de a ocupa tronul regal. Intervenţia vrăjmaşilor împotriva omului „de neam mare” – devenit, chiar şi confirmat rege – este ineficientă. Întors la casa sa, domnul ne-numit este preocupat de posesiunea sa, considerând că problemele mici rezolvate asigură un confort pentru atacarea marilor încercări. Primul slujitor chemat a adus beneficiu stăpânului săualte zece mine, împlinind aşteptările financiare. Acestuia i se oferă ca răsplată zece cetăţi. Răsplata este oferită nu pentru bogăţia multiplicată, ci – mai ales – pentru credincioşia sau fidelitatea slugii; faptul că era devotată stăpânului reiese din apelativul „stăpâne” (Kupie).[5] Lucrarea sa este considerată nesemnificativă, deoarece acesta afirmă: „Mina ta zece a adus câştig”. Răspunsul împăratului oferă dublă recunoaştere acestei prime slugi: „Bine slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi” (v. 17), printr-o laudă şi o recompensă. Al doilea slujitor a zis: „Mina ta, stăpâne, a mai adus cinci mine” (v. 18). Accentul cade pe „mină”; urmând mai apoi apelativul de recunoaştere către împărat. Efortul sporirii este îndestulător, deoarece cele cinci mine returnate sunt răsplătite cu stăpânirea/autoritatea peste cinci cetăţi; dar nu mai apare aprecierea că este „slugă bună”. Dintre cei zece slujitori a venit şi „cealaltă, zicând doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ştergar” (v. 20). Adresarea către împărat este corectă, dar este prezentată doar mina ce a primit-o la plecarea stăpânului. Sfântul Evanghelist Luca nici nu-l mai numeşte cu termenul de „slugă”, ci îl desemnează ca fiind „cealaltă”, adică nesemnificativul sau acela.[6] Răspunsul stăpânului este un apelativ mustrător: „îţi spun – din gura ta – judecata ta, slugă rea”. „Din gura” lui, adică prin cuvintele de învinuire ce i-au fost aduse stăpânului. „Judecata” este deopotrivă condamnarea proprie, dar şi afirmaţia/sentinţă împotriva stăpânului. Aici este exprimată infirmitatea duhovnicească, deoarece pentru o lucrare bună sluga răspunde cu nelucrare şi acuze violente.[7] Pilda minelor are un final diferit de cel al talanţilor, deoarece împăratul cere aducerea „vrăjmaşilor” săi, adică a celor ce nu l-au dorit pe tron și a celor ce nu l-au slujit pentru ca în fața sa să fie uciși.

 ARHID. DRD. BOGDAN-FLORIN M. CHIRILUŢĂ 

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează