ORTODOXIE ŞI NAŢIUNE
Foto: magazincritic.ro
Așa cum aminteam, merită ca toți românii să citească o carte deosebit de importantă din perioada interbelică și de o actualitate surprinzătoare. Întocmai ca astăzi, teologia ortodoxă era preocupată îndeosebi de definirea ființei noastre. Este vorba despre Ortodoxie și Naționalism, o carte puțin credibilă prin faptul că nu precizează nici localitatea, nici editura și nici nu este înregistrată cu ISBN la Biblioteca Națională a României. Din verificările redacției noastre s-a constatat că articolele din acest volum aparțin într-adevăr părintelui Dumitru Stăniloae.
Surprinzător Părintele Dumitru Stăniloae reușește să surprindă specificul neamului nostru în raport cu cele vecine, fie ortodoxe, fie catolice sau protestante. Articolele incluse în această carte au fost publicate începând cu anii 1930 în celebrele reviste: Telegraful român, Ortodoxia, Gândirea, și în volumul Ortodoxie și românism apărut în 1939 la Sibiu.
Citind integral această carte, putem observa actualitatea teologiei ortodoxe raportată la contextul internațional al vremurilor noastre, ceea ce ne duce la concluzia că procesul de deznaționalizare a început chiar anii *20, imediat după refacerea economiilor naționale. Prin urmare, cartea este o dovadă istorică și teologică a luptei împotriva globalizării sau mai bine zis, împotriva imperialismului mondial.
«Creştinismul se adresează persoanei. El nu se adresează naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică, de sine stătătoare, a naţiunii. Dar persoanele omeneşti nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinante şi, prin urmare, întru totul identice. Se pot detaşa, desigur, de la orice persoană anumite determinante, ca accidentale şi de suprafaţă. Dar sunt o serie de caracteristici de care nu poate fi dezbrăcată o persoană, chiar dacă am pătrunde până la ultimul ei sâmbure, la ceea ce numim eul ei. Nu numai trupul, ideile, sentimentele, experienţele unei persoane poartă anumite caracteristici, ci şi eul ei, centrul ei ontologic, ceea ce e dat de la începutul formării şi organizării unui conţinut de viaţă personală, imanenţa sa, şi conduce din transcendent tot procesul acesta. Eul nu este o simplă entitate ipostasială înzestrată cu forţa necesară de a constitui un organism omenesc şi cu acea lanternă la lumina căreia se vede şi pe sine şi conţinutul său de viaţă. Dacă centrele acestea ultime ale persoanelor omeneşti ar fi neutre în oricare altă privinţă, fiind întru totul identice unul cu altul, şi dacă toate determinările care deosebesc atât de mult o persoană de alta ar proveni numai din influenţele externe, din împrejurările în care tră- iesc diferitele persoane, n-am înţelege de ce fraţii născuţi din aceeaşi părinţi (pot fi chiar gemeni) primind aceeaşi educaţie, trăind (de exemplu, la sat) aceeaşi viaţă, se deosebesc Creştinismul se adresează persoanei. El nu se adresează naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică, de sine stătătoare, a naţiunii. Dar persoanele omeneşti nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinante şi, prin urmare, întru totul identice. Se pot detaşa, desigur, de la orice persoană anumite determinante, ca accidentale şi de suprafaţă. Dar sunt o serie de caracteristici de care nu poate fi dezbrăcată o persoană, chiar dacă am pătrunde până la ultimul ei sâmbure, la ceea ce numim eul ei. Nu numai trupul, ideile, sentimentele, experienţele unei persoane poartă anumite caracteristici, ci şi eul ei, centrul ei ontologic, ceea ce e dat de la începutul formării şi organizării unui conţinut de viaţă personală, imanenţa sa, şi conduce din transcendent tot procesul acesta. Eul nu este o simplă entitate ipostasială înzestrată cu forţa necesară de a constitui un organism omenesc şi cu acea lanternă la lumina căreia se vede şi pe sine şi conţinutul său de viaţă. Dacă centrele acestea ultime ale persoanelor omeneşti ar fi neutre în oricare altă privinţă, fiind întru totul identice unul cu altul, şi dacă toate determinările care deosebesc atât de mult o persoană de alta ar proveni numai din influenţele externe, din împrejurările în care trăiesc diferitele persoane, n-am înţelege de ce fraţii născuţi din aceeaşi părinţi (pot fi chiar gemeni) primind aceeaşi educaţie, trăind (de exemplu, la sat) aceeaşi viaţă, se deosebesc totuşi enorm întreolaltă, pe lângă toată apropierea dintre ei.
E foarte curentă opinia că deosebirile între eurile persoanelor se reduc la urma urmelor tot la împrejurările externe de viaţă, însă nu la acelea în care trăiesc persoanele respective, ci la acelea în care au trăit înaintaşii lor. Experienţele înaintaşilor, istoria lor, au străbătut de la suprafaţa sufletului treptat, în curs de generaţii, spre adâncimile ontologice, arătându-se în urmaşi ca determinante ale eurilor lor.
Iar dacă urmaşii se deosebesc totuşi atât de radical între ei în centrele lor personale, aceasta se datoreşte misterioaselor capricii ale legii eredităţii, care face ca un copil să se apropie mai mult de cine ştie ce strămoş, iar altul de cine ştie ce colateral.
Faţă de această opinie observăm întâi că tocmai capriciul misterios al legii eredităţii e o dovadă că singură nu poate explica totul, căci legea naturală se caracterizează prin constanţă neclintită, prin repetare monotonă. De ce doi gemeni nu sunt niciodată egali? Ar trebui ca măcar uneori să vedem gemeni identici.
Că istoria înaintaşilor ar contribui cu ceva la determinarea eurilor urmaşilor, e foarte plauzibil şi, din punctul de vedere creştin, admisibil. Procesul de variare şi dezvoltare a lumii nu e determinat nici numai de Dumnezeu şi nici numai din imanenţă. O conlucrare misterioasă are loc şi în scoaterea la iveală a noilor feţe omeneşti. Toate feţele omeneşti îşi au modelele lor eterne în Dumnezeu, modele care nu sunt idei statice, ci forţe care lucrează la alcătuirea chipurilor lor în lumea creată, punând la contribuţie şi puterile imanente ale lumii. Când lumea a ajuns la acel punct de dezvoltare în care e prevăzut să apară o anumită faţă omenească, aceasta apare atât ca un rezultat al factorilor imanenţi, cât şi ca un efect al lucrării modelului-forţă din transcendenţă.
Puterile şi împrejurările imanente n-aduc decât acele determinante eului nou, care există în imaginea dumnezeiască a aceluia din veci. Se poate intui şi chiar constata, printrun proces mintal analitic, această misterioasă colaborare între procesul imanent şi ceva mai presus de el. Un eu omenesc nou nu poate fi produs numai printr-un proces imanent. Dar acesta îşi are până la un loc drepturile lui.
Doi gemeni sunt feţe omeneşti cu totul deosebite din momentul naşterii şi chiar al conceperii lor. Pe fiecare din ei l-ai putea explica până la un anumit loc, adunând o serie de momente şi de feţe antecedente lui şi aducându-le într-un fel de legătură cauzală.
Dar niciunul din cele două lanţuri cauzale nu s-a impus prin sine cu necesitate, ci ambele au fost determinate iniţial de o putere mai presus de cauzalitatea naturală. Viaţa, chiar a tuturor înaintaşilor, nu e suficientă singură pentru a explica natura persoanelor descendente. Un temei îl poate constitui şi faptul că, după Sfânta Scriptură sau după legendele cosmogonice orientale, fiii primei perechi de oameni erau tot aşa de deosebiţi de părinţii lor şi întreolaltă, ca şi fiii de astăzi, când în urma fiecărui nou-născut sunt sute de generaţii. Nicio faţă omenească nu e formată în întregime nici de trecutul care o premerge, nici de istoria ei proprie.»
Cartea integral: aici
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Naționalism, 2011, p. 27-44
______________________________________________________________________________________________________
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook