(R) Hristologia

       În centrul planului de răscumpărare rămâne Hristos şi mântuirea adusă de El. Cine este Iisus? Ce aduce El? De unde ştim că El este Alesul lui Dumnezeu? Aceste întrebări sunt esenţiale pentru Luca din punct de vedere hristologic.

Sf. Ev. Luca dezvoltă cu mare atenţie portretul pe care i-L face lui Iisus, deşi această trăsătură nu este universal recunoscută. Unii spun că hristologia lui Luca este mai mult un amestec decât un întreg unitar; este o colecţie de tradiţii variate, „cea mai variată din Noul Testament”.[1]

Dintr-o citire a Luca 1-2 reiese clar că Iisus este prezentat ca un personaj regal. Anunţul făcut Mariei şi remarcile lui Zaharia fac explicită conexiunea davidică (Lc. 1, 31-33, 69). Pe lângă acestea, ungerea lui Hristos la botez apelează la o pereche de pasaje din Vechiul Testament, Psalmul 2 şi Isaia 42, care reunesc imagini profetico-regale. Imaginea robului şi a profetului apar împreună şi în remarcile lui Simeon (Lc. 2, 30-35), dar ideea unui profet-conducător este o temă hristologică dominantă în scrierile lui Luca. De asemenea, predica lui Hristos (Lc. 4, 16-30) reuneşte motive profetice şi regale. Deşi Ilie şi Elisei sunt selectaţi ca personaje paralele pentru situaţia lui Hristos (Lc. 4, 25-27), potrivit lui Luca, ungerea din Isaia 61, 1 este la timpul aorist şi priveşte în urmă la botez cu motivele lui profetico-regale. Chiar şi atunci când oamenii recunosc că Iisus este un profet (Lc. 7, 16; 9, 7-9, 19), afirmaţia este însoţită de mărturisirea lui Petru că Iisus este Hristosul (Lc. 9, 20) şi de explicaţia ulterioară a lui Iisus că lucrarea Lui va fi inevitabil cea a unui Fiu al Omului care suferă. Într-o tradiţie specifică acestei evanghelii, Luca chiar leagă titlul lui Iisus de „Fiu” de rolul mesianic al lui Iisus (Lc. 4, 41). Combinaţia profetico-regală reapare odată cu vocea care răsună din cer în momentul transfigurării (Lc. 9, 35; cf. Ps. 2, 7; Ps. 42, 1; Deut. 18, 15).[2]

Când este prezentat ca profet, Iisus este un profet-conducător, unul asemenea lui Moise astfel încât, chiar şi aici, însemnul conducerii şi al direcţiei este fundamental. Pe scurt, Luca consideră că rolul mesianic al lui Iisus este central pentru hristologie.  Mesianitatea lui Iisus are nevoie de o clarificare şi o definire atentă şi este aşezată alături de alte aşteptări, dar mesianitatea Lui este o categorie în jurul căreia gravitează toate celelalte concepte. Motivul profetic joacă un rol important în „vai!”-urile rostite împotriva cărturarilor (Lc. 11, 47-51), în plângerea pentru Ierusalim (Lc. 13, 31-35) şi în conversaţia pe drumul Emausului (Lc. 24, 19, 21). Totuşi, chiar şi în texte precum Luca 13, 31-35, apelul la Psalmul 118 („Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”) dezvoltă prezentarea lui Luca într-o aluzie regală (cf. intrării triumfale, Lc. 19, 38), deoarece, potrivit lui Luca, „Cel ce vine” este în mod fundamental un izbăvitor eshatologic şi mesianic (Lc. 3, 15-18; 7, 22-23; 19, 38). Din nou, pe drumul Emausului, discipolii combină percepţia lor despre Iisus ca profet cu speranţa că Iisus va „izbăvi” poporul (Lc. 24, 21). Potrivit lui Luca, imaginea eliberatorului-rege nu este niciodată departe de cea profetică.[3]

Pe măsură ce se apropie de încheierea evangheliei sale, Luca dezvoltă statutul înalt al lui Iisus. În timp ce autoritatea Fiului Omului este prezentată încă din Luca 5, 24, această temă şi statutul Său ca Domn devine centrul disputei în Luca 20, 41-44, în Luca 21, 27 şi în Luca 22, 69 (cf. Fapte 2, 30-36; 10, 35). Semnificaţia Psal­mului 110 şi a referinţei acestuia la Iisus are o im­portanţă deosebită pentru Luca. Urmând o progresie în trei trepte, care construieşte o punte între Luca şi Fapte, problema este ridicată (Lc. 20, 41-44), Iisus îi răspunde (Lc. 22, 69) şi este proclamat mesajul autorităţii lui Iisus ca Domn (Fapte 2, 30-36). Evangheliile sinoptice împărtăşesc primele două texte, dar secvenţa din Luca, sfârşindu-se cu expunerea detaliată din Fapte 2, demonstrează importanţa acestei dis­pute. Luca 22, 69 afirmă că „de acum încolo” Iisus – Profetul-Robul-Mesia – îşi va exercita autoritatea ca Domn la dreapta lui Dumnezeu.[4]

Aceasta nu înseamnă că Luca nu foloseşte alte titluri împreună cu acest portret de bază al mesianităţii lui Iisus. Iisus este Mântuitorul sau Cel care izbăveşte (Lc. 2, 11; 1, 70-75; 2, 30-32; Fapte 5, 31; 13, 23-25), precum şi Fiul lui David (Lc. 1, 27, 32, 69; 2, 4, 11; 18, 38-39; Fapte 2, 25-31; 15, 16) sau Rege (Lc. 19, 38). El este Fiul care Se raportează la Dumnezeu ca Tată întocmai cum proclamă şi mărturia divină (Lc. 1, 35; 2, 49; 3, 22; 3, 38; 4, 3, 9, 41; 9, 35; 10, 21-22). Totuşi El este, de asemenea, Fiul lui Adam, care creşte în har (Lc. 3, 38; 2, 40, 52; Fapte 2, 22). El este comparat cu Iona (Lc. 11:29-32, mesajul pocăinţei) şi cu Solomon (mesajul înţelepciunii, Lc. 11, 29-32). În calitate de Fiu al Omului, El nu doar suferă şi este înălţat, ci şi slujeşte (ex., Lc. 5, 24; 19, 10). Un alt titlu ce apare frecvent în evanghelii este cel de Învăţător[5] (Lc. 7, 40; 8, 49; 9, 38; 10, 25; 11, 45; 12, 13; 18, 18; 19, 39; 20:21, 28, 39; 21, 7; 22, 11). Portretul lui Hristos este variat, dar este în acelaşi timp organizat. Iisus deţine atât autoritatea cât şi promisiunea. Mesia aduce împărăţia lui Dumnezeu, domnia manifestă a lui Dumnezeu pe pământ (Lc. 4, 18, 43; 7, 22; 8, 1; 9, 6; 10, 11). Avem aici o temă complexă a Evangheliei după Luca. Împărăţia este prezentă acum, dar vine în viitor. Aceasta include speranţa pământească, dar are totuşi dimensiuni spirituale.[6]

         Împărăţia ca o realitate prezentă este asociată cu autoritatea lui Iisus, bine ilustrată pe măsură ce El îşi exercită puterea asupra forţelor spirituale malefice. Aceasta revelează totodată caracterul spiritual al împărăţiei. Iisus poate vorbi despre împărăţie ca fiind „aproape” (Lc. 10, 9). Iar în urma exercitării autorităţii de către cei 70 (sau 72) de discipoli asupra demonilor, El îl vede pe Satana căzând (Lc. 10, 18-19). De fapt, Iisus spune că dacă El alungă demonii cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăţia a venit peste cei prezenţi (Lc. 11, 20-23). Fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia, El a putut să afirme că împărăţia este „în mijlocul vostru” (Lc. 17, 21). Într-una dintre parabole, regele pleacă „să-şi ia o împărăţie” (Lc. 19, 14-15). În timp ce este audiat de către sinedriul bătrânilor evrei, Luca afirmă limpede că din acel moment Iisus va fi la dreapta lui Dumnezeu (Lc. 22, 69). În final, apelul la Psalmul 110 descrie prezenţa autorităţii regale, guvernând de la dreapta lui Dumnezeu.[7]

Dar împărăţia este, de asemenea, viitoare. Luca 17, 22-37 descrie Jude­cata care va preceda sosirea împărăţiei. Aici este prezent aspectul „nu încă” – împărăţia consumându-se. Luca 21, 5-38 descrie, de asemenea, „timpul răscumpărării”. Aici, imaginea Zilei Domnului abundă în timp ce răul este judecat în mod decisiv. Pe parcursul câtorva versete (Lc. 21, 25-27), se face aluzie la o mulţime de pasaje vechi-testamentare care sugerează tulbu­rarea cosmică asociată cu Ziua Domnului (Is. 13, 10; Iezec. 32, 7; Ioil 2, 30-31; Ps. 46, 2-3; 65, 7; Is. 24, 19; Dan. 7, 13). Speranţa şi aşteptarea din Vechiul Testament nu au murit, fapt făcut clar şi de Fapte 3, 20-21. Iisus va reveni pentru a împlini restul promisiunii, o promi­siune care se va arăta în mod vizibil pe pământ înaintea întregii omeniri, precum şi în beneficiile eterne oferite credincioşilor.[8]

Astfel, împărăţia este pământească, adică Iisus va domni ca un urmaş davidic pe pământ şi va aduce izbăvire totală exercitându-Şi suvera­nitatea peste toate lucrurile. Această speranţă este cel mai puternic exprimată în naraţiunea şi în cântările din Luca 1, 32-33, 46-55, 69-75. Discursurile şi remarcile eshatologice din Fapte 1, 11 şi din Fapte 3, 18-21 arată că speranţa viitoare nu a fost absorbită în tema inaugurării prezente, ci rămâne vie, conectată la rădăcinile ei din Vechiul Testament. Dumnezeu este credincios şi îşi împlineşte toate promisiunile. Dar şi izbăvirea spirituală este tot a Lui. Cântarea lui Zaharia (Lc. 1,78-79) face clar lucrul acesta vorbind despre Iisus ca despre soarele care răsare şi care străluceşte peste cei aflaţi în întuneric, conducându-i pe calea păcii. Promisiunea Duhului (Lc. 3, 15-18; 24, :49; Fapte 1, 8) şi speranţa iertării păcatelor (Lc. 24, 47) sunt totodată parte din acest accent. Autoritatea lui Iisus peste demoni şi peste alte forţe demonstrează că El este în stare să împlinească aceste promisiuni.[9]

Cei care sunt supuşi ai împărăţiei în modul cel mai evident şi care beneficiază cel mai mult de prezenţa ei sunt discipolii (Lc. 18, 26-30). Toate beneficiile mântuirii le aparţin. Dar există şi alţi potenţiali beneficiari. Oricine doreşte să intre este un potenţial beneficiar (Lc. 13, 23-30; 14,16-24). Dar există toto­dată şi supuşi ostili care sunt răspunzători acum înaintea Lui, iar într-o zi se vor confrunta cu realitatea acestei domnii (Lc. 19, 27; 21, 24-27; Fapte 3, 20-26; 10, 42; 17, 30-31).

              Ca figură centrală a răscum­părării, Duhul este perceput mai întâi ca Cel promis (Lc. 3, 15-18), iar apoi ca Cel care îl validează şi îl împuterniceşte pe Iisus (Lc. 3, 22; 4, 16-18). Mai târziu, promisiunea deplină vine şi Duhul coboară peste toţi credincioşii (Fapte 2, 1-13). Fapte 2, 14-21 (cf. Ioil 2, 28-32). Duhul este darul Tatălui prin Fiul cel înălţat. El este putere sau împuternicire de sus (Lc. 24, 49; Fapte 2, 30-36; 10, 44-47; 11, 15-16; 15, 8). Pre­zenţa Duhului este dovada că Iisus a înviat și S-a înălțat şi că îşi conduce noua comunitate de la dreapta lui Dumnezeu. Luca îl reasigură pe Teofil că, deşi Mesia a murit şi este în aparenţă absent, El este prezent prin darul şi prin prezenţa Duhului pe care L-a trimis.[10]

 Cele mai importante evenimente ale mântuirii lui Dumnezeu sunt învierea și înălţarea. Dintre evanghelişti doar Luca menţionează şi detaliază înălţarea, eveniment care, în opinia lui, asigură legătura dintre Luca 24 şi Fapte 1 (semnificaţia ei fiind explicată mai departe în Fapte 2, 23-24, 30-36; 3, 14-15, 21; 4, 10-12; 5:30; 17, 31). Un mântuitor înviat este unul care poate domni şi îşi poate desăvârşi promisiunea. El este Acela care poate ierta şi proclama iertarea revărsându-Şi binecuvântările (Fapte 2, 21; 4, 12; 10, 43). Mai mult, realitatea permanentă a autorităţii lui Hristos este demonstrată prin activitatea celor care slujesc „în Numele Lui” (Fapte 2, 38; 3, 6, 16; 4, 6, 10; 8, 11-12; 9, 27-28; 10, 48; 19, 5). Înălţarea demonstrează că El este Domn.[11]

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo