Elemente literare creştine în comunicarea socială a Bisericii

  Este limpede  că romanele lui F.M. Dostoievski și a altor scriitori ce urmează să-i citez conțin mesaje spirituale necesare tinerelor generații mereu aflate în situația de a depăși vicisitudinile vremurilor în care trăiesc. Şi în literatura creştină neo-protestantă lipsa studiului individual este descris ca o întunecare a minţii şi orbire spiritual astfel:

“Orbirea spirituală este o disfuncţionalitate mult mai gravă. După cum lucrurile spirituale sunt mult mai importante decât cele temporale, tot aşa incapacitatea de a pătrunde cele divine este pe departe mult mai restrictivă şi mai mutilantă decât defectul ochiului omenesc. Vederea spirituală slabă este predispusă la a avea implicaţii mult mai serioase pentru cel credincios, dar şi pentru cel necredincios — în cazul căruia se constituie în rădăcina necredinţei.”[1] O altă filosofie creștină -zic eu- ar fi motivația scrierii celor ce vor să pună o mică cărămidă la propășirea unei națiuni. Similar acestui am ales pe Alexandru Paleologu care pentru justificarea scrierii sale, se întreabă: “De ce scriu ?[2]

M-am întrebat şi eu de multe ori. Poate din lipsǎ de altǎ ocupaţie, din pasiune sau prin natura profesiei,… oricum cert este cǎ nu scriu ca epigon, nici ca geniu ci doar pentru cǎ uneori mai am momente de luciditate sau maturitate deontologicǎ. Pot să citez această frază a lui Eugen Ionescu : Pourquoi j.écris ? Je suis encore à me le demander. Da. Afarã de faptul cã nu pot altfel, ce să răspund ? Deşi nu e chiar adevărat. Am stat ani de zile fãrã sã scriu nimic. În fiecare an trec săptămâni şi uneori luni fără să scriu. Asta nu înseamnă cã nu lucrez, că nu elaborez. Sunt unii care scriu cu program, un anumit număr de ore (fixe) şi un număr de pagini pe zi, mai mic sau mai mare, indiferent de calitatea textului şi indiferent dacã acesta va fi păstrat ori nu ; génie ou non, vorba lui Stendhal. Eu cred că aceştia sunt grafomani. Grafomania nu exclude geniul, numai veleitarismul îl exclude. Baudelaire sau altcineva, nu mai ştiu, a zis : qui ne TRAVAILLE pas tous les jours, ne travaille jamais, nu qui n ̀ ECRIT pas tous les jours (subl. m.). Sadoveanu, care se ̀ştie cât a scris, îi mărturisea în 1945 lui Ion Biberi într-un interviu că nu scrie, propriu-zis, decât cam trei luni pe an.

E cam indecent să vorbesc acum de mine, după numele pe care le-am pomenit, dar întrebarea mă obligă. Eu mă apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mă somează implacabil la exprimare. Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună măsură subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulări lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasă avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e sã pierzi cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e făcută în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizările doar din resturi. De cele mai multe ori o pagină poate însemna reziduul,  restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulări. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentală, de obicei una minoră în aparenţă, dar decisivă în acest proces complicat, declanşează actul acesta, abia atunci se produce adevărata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat,  creaţia… Gândurile nu contează decât în expresia lor, adicã devenite text. Transmutaţia aceasta e cadoul pe care ţi-l face nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncă, pentru mine de obicei teribilă, când nu mai ştiu nici de masă, nici de somn, dorm pe apucate câte o oră-două pe canapea în camera de lucru, mănânc pe apucate, fie că scrisul merge neîmpiedicat, fie că, cel mai adesea, trebuie sã reiau aceeaşi pagină de nu ştiu câte ori. Câteodată mă apucă disperarea, e ceva infernal. Dar până la urmă are loc o exaltare, o exultaţie comparabilă cu triumfurile erotice, răsplâtind cu dobândă uzurară toate chinurile, exasperările şi pierderile de încredere. Cine m-a pus, cine m-a blestemat să scriu ? Ce rost are ?. . toate aceste vituperări sunt uitate atunci, sau rămân în amintire ca nişte văicăreli derizorii, ca nişte mofturi de cochetă bătrână. Eventualul succes al produsului scris mă bucură, fireşte, căci e omenesc lucrul acesta, dar e mult maiprejos de voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot să ştiu cu siguranţă dacă ceea ce scriu merită să rãmână (ca să fiu sincer, cred că da) şi nici dacă, eventual meritând, are vreo şansă în direcţia aceasta. Există şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, această vanitate e redusă la minimul posibil. Dar există, n-am încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc. Dar văd că am spus cum scriu, nu de ce. La asta nu ştiu să răspund. Ceea ce v-am spus e doar o incertitudine, restul viitorul vǎ va rǎspunde. Unii poate că scriu cu un anumit scop, de pildă reformarea moravurilor, a societăţii, educarea poporului ş.a.m.d.”[3]

Se poate observa că justificarea sciitorului Alexandru Paleologu de a scrie are elemente atât literare cât și filosofice dar că și una și alta au o nuanță spirituală ceea ce face tema lucării noastre. Educația a fost, este și va fi o problemă mereu de actualitate care suferă deseori reforme ca urmare a lipsei de consecvență politică dar și diversității gândirii celor ce alcătuiesc sistemul educațional.

Această necesitate este menţionată ostentativ şi de Nicolae Iorga: „Pentru aceasta, în afară de ce strecoară o şcoală care toată nu face decât să cultive forţa şi să încurajeze violenţa şi de ce se poate culege dintr-o publicistică de continuă iritare, se cere o atentă şi răbdătoare operă de autoeducare a generaţiei actuale, care apoi să facă tot posibilul pentru ca urmaşii să fie crescuţi în acest spirit.”[4]

Educarea şi a autoeducarea noilor generţii se face astfel printr-o reformare culturală agresivă, la fel de convingătoare ca dezinformarea promovată de dictatura democratică sau totalitară.

Dintre aceştia, unii sunt într-adevăr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre  cei mari, Balzac de pildă, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei în genere, în care intrã vrând-nevrând şi critica, şi eseul, şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cãrei obiectiv e de regulã persuasiunea în sensul unui efect practic imediat, este în ultimă instanţă o finalitate fără scop, adicã una de cunoaştere, de contemplare, de aprehendare a adevărului. Adică frumuseţea (care va salva lumea.). Acest lucru e cel mai evident în cazul oratoriei, căci interesul ei practic expiră cel mai repede, dar cel estetic rămâne în memoria veacurilor şi chiar a mileniilor. Dintr-o fatalitate asupra căreia nu am puterea să dispun, genul în care scriu se numeşte eseu, termen care mi-a devenit nesuferit, pentru cã de la o vreme încoace cunoaşte o inflaţie absolut devalorizantã. Una-două, eseu., eseistic.. A ajuns să însemne incompetenţă (şi sã o absolve) şi pseudo-eleganţă. De fapt, eseul pretinde o competenţã totală în cel mai ignorat domeniu, cel al umanului (în care antropologia e rareori competentă, şi atunci destul de puţin). Cuvântul eseu., impus, cum se ştie, de Montaigne, exprimă o prudenţă (ironicã) modestie, înţeleasă, cum am mai spus şi altădată, ca o virtute nu morală, ci tehnică, şi mai înseamnă nevoia de a testa realităţile, de a încerca, de a supune unei verificări experienţa şi gândirea, de a mărturisi despre încercările prin care trece omul.[5]

Indiferent de experienţă sau gândire, pasiuni sau veleităţi, „nu urci niciodată atât de sus decât atunci când nu ştii încotro te îndrepţi.” spune NAPOLEON BONAPARTE.

Citându-l pe Ivan, unul din personajele capodoperei Frații Karamazov, F.M.Dostoievski, arată întrepătrunderea științei cu teologia:

“Dacă Dumnezeu există şi a creat într-adevăr pământul, atunci fără îndoială l-a plăsmuit după legile geometriei lui Euclide, sădind totodată în mintea omului noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale.”[6]

Se poate observa că F.M.Dostoievski, nu face altceva decât să provoace cititorii la o cât mai profundă concentrare, pregâtindu-i pentru ceea ce va trebui să însemne partea practică a genealogiei pământești.

„Dacă-l asculţi pe Dostoievski, ţi se pare că inventează idei pe care guvernul ar trebui să le adopte ca îndreptar şi să le transpună în practică. Însă e suficientă puţină atenţie şi vă veţi convinge că Dostoievski nu a inventat absolut nici o idee politică originală. În această privinţă a, tot arsenalul său l-a împrumutat de la slavofili, care şi ei au fost originali în măsura în care, fără ajutor dinafară, traduceau din nemţeşte sau franţuzeşte «Russland über alles» – prin înlocuirea cuvântului respectiv păstrând chiar măsura versului. Dar, şi acest lucru este extrem de important, nici slavofilii, cu glorificarea lor ruso-germană a naţionalităţii, nici Dostoievski, care le-a cântat în strună, nu au izbutit să înveţe nimic pe un reprezentant al puterii.”^[7] 

Se observă clar că Lev Şestov, contrazice evident pe cei ce considerau că Dostoievski nu a inventat vreo ideie politică mai ales că acesta fusese contemporan cu el și cunoștea mai în profunzime situația politică a Imperiului Țarist. Același Lev Şestov, arată condiția omului și rolul lui în istorie, citându-l pe un gânditor rus:

„Totuşi, dacă nimeni nu poate deveni nebun dinadins, fiecare dintre noi, dimpotrivă, va muri într-o zi:”Va muri singur”, strigă Pascal, cu un fel de exasperare şi de bucurie. „SINGUR”, acesta este momentul dorit pentru „revelaţiile morţii.” Raţiunea, de această dată, trebuie să renunţe la locul ei: ea moare în pragul omului „în sfârşit singur”; ea încetează de-a mai fi eternă şi redevine istorică, imagine şi simbol al PĂCATULUI, şi el tot istoric, nu etern. Acesta este momentul suprem în care omul iese, în fine, din istorie.”( Boris de Schloezer).

O prefigurare a rǎpirii libertǎţii şi intimitǎţii umane într-o manierǎ apocalipticǎ, a fǎcut-o chiar  F.M.Dostoievski.

“Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi cred că această perioadă va veni şi ea o dată şi o dată, aidoma erelor geologice), concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al plăcerior hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă definitiv.”^[8]

Iată de pildă ce spunea F.M. Dostoievski în epoca modernistă׃ “Şi vă întrebaţi de ce statul este neputincios în stagnarea acestui demers diabolic când Biserica Catolică predică pe Antihrist şi se face vinovată de toată această aviditate de putere politică şi masacre inutile.

Responsabilitatea smintelii provocate celor convertiţi se datoreazǎ înainte de toate clericilor cu o astfel de atitudine cǎci „oamenii s-au dedat prea mult grijilor vieţii şi sunt asemenea păsărilor sătule, care în zadar mai au aripi, căci se târăsc pe pământ laolaltă cu dobitoacele.”^[9]

Fără îndoială că spiritualitatea romanelor lui F.M.Dostoievski este incontestabilă ceea ce ne facem să credem că pentru consolidarea credinței noastre avem nevoie și de argumentele unui laic care recurge la știință pentru a le înmuia inima celor tari în cerbice. Deasemeni pentru F.M.Dostoievski , „catolicismul roman e mai rău decât ateismul însuşi (…) Ateismul nu face decât să predice zeroul, dar catolicismul merge şi mai departe: predică un Hristos denaturat, pe care tot el l-a ponegrit şi profanat, un Hristos contrar celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur de asta!”^[10]

La primă vedere criticii îl pot considera pe F.M.Dostoievski un fundamentalism nu și dacă opera sa este citită integral. Conchidem zicând că acel moment a sosit deja, rămâne să supraveţuim acestor animozităţi penibile dar adevărate, agresive dar înălţătoare.

Note bibliografice

[1]  Dr. Eric Fischbacher, Ochiul curat Importanţa vederii clare, Fundaţia Lampadarul de Aur, 1999, p. 5

[2]Articol din Polemika, an IV, nr 139, martie 2009,

[3] Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante, (Ediţia A Ii-A), Iaşi, Polirom, 1998, P. 5-6

[4] Nicolae  Iorga, Sfaturi pe  întuneric, Ed Militară, BUC 1977 , p. 23

[5] Ibidem, p. 7

[6] F.M.Dostoievski, Fraţii Karamazov, Vol. II, Ed. Univers 1982, P.333

^[7] Lev Şestov, Începuturi şi sfîrşituri, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 63.

[8] F.M.Dostoievski, op. cit., Vol. II, Ed. Univers 1982, Pag. 444-445,

[9] Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Ed. Ziua, Bucureşti 2004, P. 18

[10] F.M. Dostoievski, Idiotul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 543.

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook