CREŞTINISM ŞI TRADIŢIE ÎN VIAŢA NAŢIONALĂ

  „Tradiţia naţională nu se confundă şi nu se aseamănă cu transmisiunea biologică. Dacă aşa ar sta lucrurile, ar fi inutil să se pledeze pentru sau contra ei. Ar fi o lege implacabilă a vieţii care s-ar realiza independent de voia şi de strădania noastră. Nu se poate spune că transmisiunea tradiţiei este asigurată integral de identitatea fiinţială a unei naţiuni, de acelaşi duh care prezidează dinlăuntru toată istoria unui popor, căci în acest caz nu am vedea neamuri abătute de la linia lor până la deznaţionalizare sau până la desfigurare, sub influenţa unor factori cărora s-ar fi putut rezista.

Chiar dacă se explică şi se uşurează în parte şi prin factori ai naturii – ca sânge, identitate misterioasă etc. – într-o însemnată măsură legătura generaţiilor prin tradiţie se realizează şi cu ajutorul voinţei, ţine şi de domeniul spiritului. E un mister modul în care se realizează colaborarea între factorii de natură şi între cel spiritual voluntar şi este imposibil de-a măsura exact contribuţia şi însemnătatea fiecăruia în înlănţuirea generaţiilor prin tradiţie. Fapt este însă că, fără factorul spiritual-voluntar, această înlănţuire a generaţiilor nu se realizează deplin şi, cu timpul, se slăbeşte cu totul, deodată cu identitatea naţională. 

Teologul rus S. Bulgacov atribuie persistenţa unui stil şi a unui conţinut unic în toate manifestările Bisericii, a tradiţiei în sens de continuă creare dar în acelaşi spirit, identităţii Bisericii, realizată şi asigurată prin acelaşi Duh Sfânt. Chiar fără a se preocupa de memorizarea trecutului, Biserica în orice timp lucrează în fond la fel, pentru că acelaşi Duh Sfânt o conduce, formează izvorul ei de acţiune şi fiinţa ei. Nu păstrarea în memorie a trecutului o ajută să-şi păstreze identitatea, ci invers, identitatea ei de totdeauna o face să-şi păstreze continuu şi cu drag în minte manifestările din trecut.

Despre Biserică se poate vorbi aşa mai mult decât despre naţiune, pentru că, de fapt, realitatea de temelie în ea este un factor suprapersonal şi supratemporal, Duhul Sfânt, care are grijă de salvarea identităţii. Totuşi şi în ea Duhul Sfânt nu lucrează decât prin voinţele omeneşti, prin înduplecarea acestora la o deplină identificare cu tradiţia Bisericii şi la o deplină integrare a lor în mediul, în fiinţa Bisericii. Fără adeziunea voinţelor omeneşti nu se poate realiza nici transmisiunea tradiţiei şi manifestarea aceluiaşi Duh Sfânt, deci nu se poate vorbi de o identitate a Bisericii. Biserica şi, implicit, identitatea ei există numai ca o virtualitate voită de Dumnezeu, până nu consimt voinţele omeneşti la realizarea ei concretă. Poate într-un anumit înţeles şi neamurile sunt virtualităţi voite de Dumnezeu, devenind actualităţi şi menţinându-se ca atare numai prin factorul omenesc voluntar, când ia atitudine pozitivă faţă de tradiţie. (…)

Citiți cartea integral: aici

Autor: Dumitru Stăniloae, “Ortodoxie și Naționalism”, 2011, p. 117- 118

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook