Ion Popescu Brădiceni: „GRĂDINA DE(.)MENTĂ”

 Asist la spectacolul cuvintelor lui Ion.

Aud din nou, doar sunete esențializate:

 Versul- Multiversul – Universul:  

 „Ecranu-i transparent! Să luăm aminte!”     

Mai întâi apare Prințul Marigold. Cine-o fi ăsta, pe jumătate aur? Am aflat că-l mai chiamă și Vâzdoagă, dar și Crăiță. Să fie oare, „Bărbatul cu orbitele în jos așteptând / să răsară puiul frumos al pământului” ?

Grădina de (-) mentă răsare în semantismul său, ca panaceul bipolarității cotidiene. Poetul rămâne învăluit în sine ca un cocon, își întârzie deliberat metamorfoza, conștient că aripile întinse ale zborului îl vor face efemer(idă).

Pentru el trecutul pare o „amintire despre viitor”:

„O să fiu poetul ce-a-nceput să ardă

purtător de liră și de halebardă 

O să fiu apoi nomotetul harnic,

scrib într-un imperiu sau paharnic

la Curtea Minunilor,

ce-și cer Împlinirea.” 

Ion se așează între cuvânt și gest că poïèsis asta înseamnă… Metanoia…  pentru că și ion poate fi un cation sau anion… există, așadar, într-o atemporalitate, într-o stare de vers-multi-uni-vers, în copilăria omenirii; din cele Trei fețe ale Poetului (L. Blaga), Ion culege clipa în care  „ Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”                                                                                    

E invocat Protagoras – discipolul lui Democrit (alt cetățean al coloniei ionice de pe coasta tracică…) cel care răspândise déjà înțelepciunea: Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există. El purta două lemne pe umerii săi; poetul Ion îi numește cireși, rostește în sinea sa, Abracadabra și îi transform cireșii lui Abrasax:

„Are Abrasax doi cireși,

prin unul intri, prin altul ieși

Cireșii-s singuri în Grădină,

eu: unic, mut ca o albină.”

Prințul Arald, nu e lăsat să-și deplângă iubita, Celestina e însăși vraja, toți sunt adunați în Arca Meanoie (metafora însăși), în jurul lui Abrasax – Abracadabra…

Titlurile capitolelor care urmează alcătuiesc un poem unic:

(prin)Fereastra, Poem pentadimensional,

 Iarbă și metafore,

(în) Sincronicitatea câmpiei…

Poezia cuantică,

Ars poetica transpersonalia…

***

 În absența timpului,

Majordomul palatului,

Când va deschide poarta cerului,

 (va lovi iar cu)Visuri în toiag, 

(într-un) Carmen perpetuum…

…M-am strecurat și eu, în paranteze, că citindu-l pe Ion, nu poți decât să te învălui cu tot ce scrie ! Iar pentru noi, ceilalți, să ne sune în urechi,  „Tolle, lege; tolle, lege” !!!

                                                                         Mihaela Sanda Marinescu

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook