Platonism şi creştinism

       Ca în platonism, prima atitudine de adoptat de către o conştiinţă a cărei intenţie este să-i urmeze Logosului creştin rămâne mărturisirea propriei ignoranţe. “Cel care recunoaşte că nu ştie caută; şi, căutând, găseşte pe Învăţător; găsindu-l, crede în el; crezând în el, îl iubeşte; iubindu-l, se aseamănă cu cel pe care-l iubeşte şi se grăbeşte să fie ceea ce  a ajuns să iubească”[1], în încercarea atingerii scopului său ultim, libertatea.  În Phaidros, sufletul care, atât cât îi stă în putere, s-a apropiat de divin, respectiv a atins o anume treaptă a libertăţii, se străduieşte neîncetat a se înălţa peste condiţia primită prin fire. În efortul de a-şi cunoaşte asemănătorul, intelectul trece dincolo de margini ale firii,  înspre inteligibil. Intenţia lui de a viza o lume ideală e, însă, stingherită de manifestări ale impulsurilor. Un altfel de suflet, din cauza unei continue frământări, caracterizând  impulsurile părţii sale iraţionale, oscilează  între a se ridica într-o dimensiune superioară locului propriu lui şi a reveni în el. Pentru motivul acesta, fragmente de adevăr îi devin cunoscute, ignoranţa urmând a acoperii lumina rămasă. Sufletul din urmă, deşi, prin chiar natura sa, nu are cum rămâne străin de forţa de atracţie a spiritului, căruia încearcă vag să i se adapteze, e marcat de insuficienţă interioară, îşi pierde libertatea, cuprins de o preocupare exclusivă pentru fenomene. La sfârşitul unui efort întins în timp, se întoarce la starea dinaintea încercării, măcar că n-a atins fericirea contemplării adevărului, configuraţii exterioare, obiecte ale opiniei, devenindu-i, ulterior, resort al fiinţării. Nu e, totuşi, o stare iremediabilă. Revenirea sufletului în spaţiul intermediar definitoriu pentru el e decisă de trăirea iubirii de înţelepciune, care îl face demn să aibă iarăşi parte de contemplarea pură din trecut. În creştinism, o mai pronunţată reliefare e rezervată nu eventualei căderi a sufletului din starea trăirii Ideilor, ci dificultăţilor de lăsat în urmă în vederea dobândirii stării aceleia. Pavel îşi afirmă credinţa că o suferinţă din timp, oricât de intensă totuşi pasageră, suportată în numele spiritului, îi apropie, în plan etern, conştiinţei creştine libertatea. Asiduitatea încercărilor de a atinge treapta vederii sferei noumenale face ca nicio suferinţă să nu primească o pondere excesivă. Lipsa tulburării dinspre suferinţe sau pierderi, indiferent de acuitate sau gravitate, determină, mulţumită locului lăsat pentru contemplare, eliberarea. E calea, arătată de Christos, a cărei urmare (constând în familiarizarea cu cele revelate şi, apoi, în trăirea lor şi considerarea lor drept principii ale vieţii practice) poartă către împărăţia spiritului, sau „locul supraceresc” intuit de Platon. Gânduri creştine despre cunosştere, despre natura Binelui, smerenie sau neîmpotrivirea faţă de rău sunt acuzate de Celsus de a proveni din mistificarea unor teze platoniciene. Receptată ca favorizând interpretarea că Părinţii Bisericii sunt adepţi ai lui Platon, vorbirea despre o influenţare determinantă a patristicii de către acesta riscă să se înconjoare de sensuri aberante. Motivul este că Părinţii Bisericii sunt fundamental ataşaţi religiei creştine, ideii că eliberarea, interiorizarea spiritului, e inseparabilă de prezenţa lui Christos; „cel mai de preţ în creştinism este însuşi Christos – el însuşi, şi pornind de la el, totul; căci (…) în el îşi are sălaş trupesc deplinătatea lui Dumnezeu.”[2]  Părinţii Bisericii nu pot fi consideraţi, nici în cea mai mică măsură, continuatori ai unei metafizici pentru care eliberarea apare ca rezultat al actualizării oportune a celor păstrate pe urma scrutării domeniului Ideilor. Interpretarea amintită îşi conservă temeinicia, numai că într-o accepţiune diferită. Anume, aceea că Părinţii Bisericii şi-au manifestat, fără echivoc ori falsitate, poziţia în raport cu doctrinele gânditorilor greci. Ei au distins gândurile filosofice aflate în preajma creştinismului de acelea îndepărtate de revelaţia christică. Iar filosofia care, între toate, se înscrie, fără îndoială, cel mai natural în primul grup e a lui Platon. Raportul dintre platonism şi creştinism trimite la acela, mai larg, dintre credinţă şi raţiune.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet