ICOANA CEA VECHE

Mi-o imaginez pe mama
Când gătea a sa hârjoană
Cum privea în sus smerită
Înainte de culcare,
La Ierarhul din icoană…

Ochii mari, codițe negre,
Terminându-și a sa fugă,
O chema bunicu’-n casă
Mai ‘nainte de culcare
Să își facă scurta rugă…

Se ruga de zor măicuța,
Ce pe-atunci era copilă,
Căci nu prea glumea bunicul..
Și copiii-‘n vremea ceea
Aveau inima umilă.

Mama n-aștepta s-o certe
Tatăl ei și-a mea bunică,
Ci era ascultătoare:
Uneori din conștiință,
Alteori.. mai mult de frică!

Iar porunca rugăciunii
Nu era facultativă!
Nu ca astăzi, „Mă rog mâine!..”,
Dacă nu-ți faceai canonul,
Nu primeai la cină pâine!

În odaia cu lăicere
Atârnate pe perete,
Unde își ținea bunicul
Zestrea, că avea trei fete,
Ardea veșnic căndeluța
La Preasfânta Născătoare..
Într-un colț era măsuța
Cu Agheasmă din cea Mare,
Însă și agheasmă mică,
Și anafură sfințită
Aducea de la Părinte
Credincioasa mea bunică.

Dimineața, toți ai casei
Se rugau acolo-‘n grabă.
N-aveau timp de rugăciune,
Că ieșeau pe întuneric
Ca țăranii, după trebă..

Sara însă, rugăciunea
Se făcea pe îndelete:
Întâi se rugau bunicii,
Apoi trimiteau pe fete.

Și acolo, în tăcere
Lângă zestrea din odaie,
Din icoana înnegrită
Îi privea cu mulțumire
Cum se roagă la Stăpânul,
Râvnitorul Nicolae.

Numai Sfântu’ Nicolae
Știe câte mai spuneau..
Tatăl Nostru, Axionul,
Umilitele tropare
Și metanii, nu lipseau!

Pe icoana mea cea veche
O privesc cu un fior..
Mi-amintește de mămica
Și m-apuc’-așa.. un dor..
Știu că-‘n fiecare seară
Era dulce mângâiată
Cu privirea-i de copilă
De măicuța mea..
Odată…

Preot Sorin Croitoru