PAGINI DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ. PUŢIN DESPRE SCIŢI (I)
Există două feluri de a face biografia cuiva: începând cu naşterea lui sau începând cu descrierea familiei lui.
Tot aşa, istoria unui popor poate fi scrisă de la vremea în care a apărut, sau poate cuprinde şi popoarele din care se trage. Chiar dacă, desigur, este altceva decât acestea.
Fie că privim într-un fel, fie că privim în celălalt, Sciţii sunt unii dintre cei mai neglijaţi dintre oamenii esenţiali pentru istoria şi cultura românească.
O întindere minimală a spaţiului tracic (ori traco-ilir) – suprapus în multe părţi cu spaţiul altor populaţii – este de la ţărmurile Mării Adriatice până la Azov, din Cadrilaterul Boemiei până în Armenia, din codrii şi mlaştinile sudului Bielorusiei de astăzi şi până la Marea Mediterană.
Spaţiul roman este, chiar minimal vorbind, întins de la Atlantic în Caucaz, din Germania în Sahara, din Insulele Britanice în Armenia, Iordania şi nordul Mesopotamiei. Şi aici suprapunerile etnice – păturile de populaţie explicate de P.P. Panaitescu – sunt foarte multe.
Spaţiul scitic, sau scito-sarmatic, se întinde mult mai mult. Adică de la Dunărea de mijloc (Panonia) şi până în adâncurile Chinei de astăzi. Din nordul îndepărtat până în Armenia şi Parţia. De asemenea cu multe suprapuneri etnice.
Se poate constata astfel o zonă comună, masivă, a celor trei spaţii amintite: tracic, roman şi scitic.
În spaţiul tracic apar – şi sunt menţionaţi de izvoare – sciţii cu mult înainte de primele menţiuni ale dacilor. De fapt expediţia lui Darius la Dunăre îi are ca ţintă pe sciţi, chiar dacă la noi este cunoscută în primul rând prin cuvintele despre geţi.
Extrem de interesant este faptul că însuşi termenul de „get” este unul scitic, el fiind folosit adesea ca nume pentru triburi scitice devenite celebre (precum „Geţii” aflaţi în părţile Lacului Balhaş, până spre Tuva, Massageţii din părţile Sârdariei şi Amudariei sau sciţii din care se trag „Djaţii” – Geţii – de astăzi din Pakistan şi India).
Sciţii sunt implicaţi şi în luptele dintre Decebal şi Traian.
Dacii Mari, de la nord de Carpaţi, şi la fel Costobocii din Maramureş şi Pocuţia, Carpii din Bucovina, Carpienii aflaţi la sud de aceştia, Tirageţii de dincolo de Nistru etc. NU s-au amestecat în războaiele pornite de Decebal cu Romania.
În schimb mulţi sciţi au luptat de amândouă părţile.
Roxolanii, care stăpâneau sud-vestul Moldovei (judeţele Galaţi şi Vrancea de azi) şi răsăritul Munteniei (Buzău, Brăila, Ialomiţa, Călăraşi), luptă ca aliaţi ai lui Decebal. Vitejeşte, având alături pe bastarni şi unele cete dacice, fiind înfrânţi, paradoxal, în Sciţia Mică (azi Dobrogea).
Localnicii din Sciţia Mică – sciţi, geţi, romani etc. – luptă pentru Romania. La fel o fac însă şi Sarmaţii Iazigi, al căror stat era asociat cu Roma. Şi care stăpâneau pământurile dintre Dunărea de mijloc şi Carpaţi.
Valurile de apărare pe care, cu ingineri romani, le-au ridicat sarmaţii iazigi înspre Carpaţi există până astăzi. Sunt patru rânduri, care dinspre frontiera ungaro-slovacă merg, pe dealurile sub-carpatice în mare parte, până la Dunărea dintre Banat şi Timoc.
Cele câteva date pe care le-am arătat ar fi de ajuns pentru a cere istoriografiei româneşti un interes faţă de sciţi mult, mult mai mare decât cel de până acum.
Trebuie să amintim însă faptul ULUITOR că din secolul VIII î.Chr. şi până la începutul secolului al XIV-lea scito-sarmaţii au făcut parte din istoria nu doar a străbunilor românilor.
Centrul Moldovei, dinspre Carpaţi până dincolo de Nistru, a fost locul în care s-au aşezat, pentru câteva secole, sarmaţii Alani sau Ieşi. Înţelegându-se cu localnicii foarte bine, ajung să se creştineze. În vâltoarea mongolă a secolelor XIII-XIV ei sunt menţionaţi chiar ca „alani creştini” sau „masageţi”.
În sfârşit, spre a nu lungi peste măsură aceste câteva cuvinte despre sciţi, mai amintim doar un fapt de mare greutate.
Până în secolul XX au mai existat şi în Câmpia Tisei, şi în Bărăgan, în părţile Brăilei şi Galaţiului, în Basarabia, triburi româneşti – chiar dacă nu denumite ca atare – ce duceau o viaţă scitică. Oameni îndrăgostiţi de întinderile câmpiei şi de cai. Atât de îndrăgostiţi de cai încât nu se sfiau să-i fure pe cei foarte frumoşi, dacă nu-i puteau cumpăra. Cultura lor, astăzi cunoscută prin mărturii literare cel mai des părtinitor negative, a fost zdrobită. Sistematizarea statală, marotă masonic-bolşevică, i-a şters în mare parte din existenţă.
Deşi, din fericire, nu pe toţi.
Urmaşii sciţilor – mai mult sau mai puţin liberi – trăiesc şi astăzi, din România până în Siberia şi India.
Din păcate, prea puţin şi în istoriografia românească…
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook
