Pagini de cultură şi istorie românească. Câteva cuvinte despre Românii din Crimeea şi Tauria
Foto: magazincritic.ro
Peninsula Crimeea are un nume ce vine de la Cimerienii antici. Amestec de Sciţi şi Traci, aceştia s-au risipit de mult în cele patru zări, lăsând însă o bogată moştenire celor care le-au urmat. Sciţi, un trunchi scitic deosebit, Sarmaţii, apoi Goţii şi alţii.
Datorită moştenirii vechi, peninsula din nordul Mării Negre a fost numită Bosforul Cimerian, Taurida sau Tauria (Cimeriană sau a Cimerienilor), Cimeria Mică etc.
Sub asemenea denumiri o găsim şi în timpul Romanilor, a căror prezenţă începe în aceste locuri în secolul I î.Chr., curând după căderea lui Burebista. De altfel Marea Neagră va deveni, după celelaltă mări romane mai sudice, o altă „Mare Nostrum”, Romania stăpânind în întregime în unele epoci ţărmurile ei. Numele Tauria a fost dat şi zonei de la miazănoapte de Crimeea – cuprinzând gura Niprului, sau ţinutul de la nord de Limanul Niprului.
Ruinele aşezării Carax, pe ţărmul de sud-est, nu prea departe de Yalta, sunt o mărturie a acelor vremi. Aşezarea a fost întemeiată de Vespasian ca centru militar de apărare împotriva Sciţilor (în anii 70 ai secolului I d.Chr.).
Parte a spaţiului iliro-traco-scitic, Peninsula Crimeea va face parte din zona de etnogeneză a Românilor. Păstrând însă, asemenea Sciţiei Mici şi altor asemenea zone, o importantă prezenţă grecească. La care, desigur, se adaugă migratorii.
Valurile invadatorilor au lovit puternic elementul românesc nord-pontic. Inclusiv pe cel din Crimeea. Dar nu l-au putut şterge.
Satele şi oraşele rupestre din Munţii Crimeii păstrează şi astăzi – nu spre bucuria extremismului kievean – inscripţii creştine latine şi alte mărturii ale continuităţii româneşti în zonă.
Păstorii din Carpaţi şi Caucaz au fost mereu o populaţie specială. De oameni ageri, descurcăreţi, ce au putut, nu fără jertfe, să se strecoare printre marile vâltori ale istoriei.
Cimeria, văzută ca spaţiul dintre fluviile Nipru şi Cuban (cu tot cu Azovul şi Crimeea), a fost – până la sfârşitul epocii moderne, ba chiar şi după – locul principal de întâlnire dintre aceşti ciobani.
Statul Berladnicilor, având centrul în oraşul Bârlad, se întindea din Carpaţi până înspre Marea Azov, controlând gurile marilor râuri şi fluvii de aici (Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru).
Secole întregi hatmanii zaporojeni (din Sciţia Mare, aflată la nord de Cimeria sau de Statul Berladnicilor) au fost români.
În Crimeea românii au rămas o prezenţă şi după invazia mongolă. Unii localnici, alţii veniţi dinspre Carpaţi alături de oştirile tătare – care încorporau localnici şi în rândul cărora sunt menţionaţi şi românii în mai multe campanii. În acelaşi fel Sarmaţii Alani, întinşi din Sarmaţia Cubanului până în Caucaz, se mişcă şi ei sub presiunile mongole, ajungând şi în Moldova Centrală de astăzi. Numiţi şi Ieşi, aceşti sarmaţi vor da numele capitalei moldoveneşti de mai târziu. (Pentru raporturile dintre Alani sau Ieşi şi Români a se vedea şi studiile lui Alexandru Gonţa).
În Crimeea românii, în ciuda mărturiilor arheologice, apar mai rar în izvoare. Nu făceau parte din conducerea Hanatului Crimeii, nici din aceea a cetăţilor bizantine etc. Erau păstori şi ţărani, adică „oameni obişnuiţi”. După sursă, ei sunt numiţi vlahi, volohi sau blazi, moldoveni, daci sau sciţi. Sunt menţionaţi, totuşi, de călătorii – diplomaţi, misionari sau negustori – ce trec prin aceste locuri (mai ales în unele cronici poloneze).
Pentru amestecul dintre Români, Greci şi popoarele caucaziene, dincolo de prezenţa scito-sarmată în zonă, merită amintit episodul Gavras. Familia Gavras este o familie de origine armeană, care ajunge, la Trapezunt (capitala Imperiului Roman de Trapezunt), să ocupe o poziţie înaltă, înrudindu-se cu familiile princiare. Logofătul Teodor Gavras reorganizează Doru, un sat de munte din Crimeea, dându-i numele de Doros (de la Teo-doros) şi transformându-l în cetate. Sub numele de Doros sau Teodor(os) – mai apoi, Mangop – această cetate va deveni centrul unui principat roman. Cunoscut şi ca principatul de Teodoro-Mangop (numit de unii istorici ruşi „Feodorovo-Mangop”).
În secolul al XV-lea românii din Kaffa şi Mangop luptă cu vitejie să apere oraşele de atacurile tătare şi turco-tătare. Ultimii luptători pe zidurile Mangopului sunt ostaşii care, în numele Domnitorului Ştefan cel Mare, apără acest pământ până la moarte. Cei din Kaffa luptă şi ei, dar la căderea cetăţii supravieţuitorii se predau. În număr de cca. 200, ei sunt îmbarcaţi pe corăbii alături de ceilalţi locuitori făcuţi robi de către musulmani. Însă pe mare ei se ridică la luptă, îi înfrâng pe ostaşii islamici şi întorc vasele către Cetatea Albă; obţinând astfel nu doar libertatea lor, ci şi a celorlalţi prizonieri.
Moştenitor al Mangopului – şi al Imperiului de Constantinopole -, Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, a încercat neîncetat să ocrotească pe creştinii din Hanatul Crimeii. Şi, dincolo de războaiele – impuse mai ales de fanatismul islamic turcesc – a izbutit foarte multe în această privinţă. I-a fost de mare ajutor şi faptul că prin Cetatea Vozia (tuceşte Ozu) şi Castelul Lerici avea o mare influenţă la gura Niprului.
Dacă ştim că în vremea invaziei ruseşti Românii erau majoritatea populaţiei în Herson, din păcate (încă) nu avem date despre numărul românilor din Crimeea. Se ştie doar că o parte dintre ei a fost strămutată, fie în Caucaz, fie în Siberia.
Păstorii din Carpaţi – şi mai ales mocanii – au continuat să ajungă în aceste părţi. Venirea lor a asigurat supravieţuirea insulelor româneşti în nordul Mării Negre, dar şi în Peninsula Crimeea.
Cercetările făcute în grabă de echipa Golopenţia în anul 1943 găsesc în nordul Tauriei 1157 familii româneşti, cu 4486 de suflete. Aceşti români locuiau în cinci sate şi cătune, unele în amestec mai ales cu georgieni, armeni şi greci.
Numărul lor era mult scăzut şi de plecările înspre zonele cu ciobani români (mocani) din Crimeea sau alte părţi ale Imperiului Rus – ulterior U.R.S.S. – dar şi de genocidul sovietic şi german. Ca singure două exemple: foametea din 1933 (organizată de Moscova) produce doar într-un sat (Dunaevka) 300 de morţi şi fugiţi în sudul Crimeii şi Caucaz; la venirea germanilor – care luau tinerii cu forţa la muncă silnică în Germania – doar intervenţia trupelor române salvează, cu greu, românii din Dunaevka.
După Al doilea război mondial, românii din Crimeea şi Ucraina au o viaţă şi mai grea. Puţinele şcoli „moldoveneşti” existente au fost desfiinţate. Hruşciov dăruieşte Ucrainei, absolut nejustificat, Peninsula Crimeea, semănând astfel bazele unui conflict ce a devenit în ultimii ani violent. Românii din Ucraina şi Rusia sunt prinşi la mijloc între cele două ţări. Există unităţi ucraineene cu români din nordul Basarabiei, din Transnistria, nordul Bucovinei etc., dar şi unităţi ruseşti care au chiar şi steag tricolor…
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook