SUNT AL TĂU, IISUSE…
Eu, care-‘nvăț pe mulți și-i cert de multe ori,
Îmi amintesc cu dor de zilele în care
Nu învățam pe nimeni, nu încercam să-i schimb,
Din gura mea niciunul nu auzea mustrare..
De ce, Hristoase Doamne, de ce-ai dorit așa,
Să mă alegi pe mine să cert și să acuz?
M-ai transformat în bici cu darul poeziei
Și biciuiești prin mine greșeală și abuz!
Ce-mi pasă mie oare că lumea-i păcătoasă?..
Și ce-mi lipsește mie, avându-Te-‘n icoană?..
Dar Tu aprinzi în mine o râvnă nemiloasă,
Iar când se-aprinde râvna, încep a Ta prigoană!
Se supără pe mine atunci când sunt certați,
Căci lumea nu pricepe că cearta-i de la Tine.
Mustrările acestea mă ard mai rău ca focul:
Când osândesc păcatul, mă osândesc pe mine!
Și astfel poezia, deși la mulți nu pare,
E vocea Ta din mine, severa conștiință,
Ce mustră și păstorul, și turmă laolaltă,
Ce cheamă fără preget pe toți la pocăință!
Dar oare-‘s de mirare acestea ce le scriu?
Nu îndemnai Tu, oare, și-al Tău Botezător
De-a lungul Galileei și în Iudeea toată
La aspră pocăință pe-al Tău iubit popor?..
Te-ai înălțat la ceruri, dar asta nu înseamnă
Că nu mai putere, că ești neputincios:
Tu ești adevăratul Stăpân peste făptură,
Deși rămâi în umbră, iubitul meu Hristos!
Deci dacă ai nevoie de trupul meu, de minte,
De mâna mea ce scrie, de tot ce-mi aparține,
Sunt ale Tale, Doamne: m-ai cumpărat cu sânge
În ziua când pe Cruce murit-ai pentru mine!
amin
Preot Sorin Croitoru
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook