Pagini de istorie şi civilizaţie românească. Puţin despre Mânăstirea Lainci

  Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.

În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de îndepărtaţi pentru mai aşezata ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei. Iar viaţa lor era o neîncetată jertfă, o răstignire întru Hristos.

Timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să poată ieşi la lumină, unindu-se şi crescând tot mai mult, nu doar la sud de Dunăre, ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au înfiinţat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută călugărilor de la nordul Dunării. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, ţinută din vechime, avea liniştea ei, înălţime, bogăţie de Duh Sfânt. Dar pentru a face faţă propagandei papiste şi pentru nevoile poporului era trebuinţă de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.

Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis peste vechiul Danubius pe Sfântul Nicodim, care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. Adesea ctitorirea se făcea doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii din jur, pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la mânăstirile de obşte.

Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn; care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici.
Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania, uneori trupele duşmane însărcinate cu aceasta trecând şi hotarul – contestat de austrieci – dinspre Ţările Române de peste Carpaţi. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici, „vinovată” de a fi apărat şi sprijinit Românii ardeleni.
După o vreme, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea.
Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.

O veche tradiţie creştină făcea din locaşurile sfinte refugiu pentru cei prigoniţi, fie că erau vinovaţi sau nu. Această putere a mânăstirilor şi bisericilor, intrată în legendă, nu se exercita însă fără primejdii mari. Pentru adăpostul dat de Mănăstirea Lainici Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme.

Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
(A se vedea şi articolul Între război, eroi şi popi (I), pentru această slujire a preoţilor şi călugărilor români ortodocşi în vremea Războiului de Reîntregire a Patriei.)

Dacă, din partea lor, călugării din Lainici au încercat să fie buni cu toţi, nu la fel a fost răspunsul primit din afară. Iar o pildă cumplită a fost cea dată de Germani în timpul Primului Război Mondial. Parcă stăpâniţi de diavol (parcă?), militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire cu o sălbăticie de nedescris. Vandalismul a întrecut orice limite şi a fost dincolo de orice raţiune. Una dintre ţintele urii Germanilor care ocupau o mare parte din România a fost, la această sfântă mânăstire… cimitirul. Da, cimitirul! Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir.
De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, sfărâmând ceea ce nu putea fi luat (sau li se părea că nu merita furat). După ce au terminat jaful, au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd. O vreme, după care… i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne…

Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei.
Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade, iar oamenii din apropiere s-au bucurat de ocrotirea duhovnicească a sfântului locaş.

Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Comuniştii încercau să-i convingă pe oameni să urască Biserica, să-l urască pe Dumnezeu, să-i urască pe monahi şi preoţi, să se lepede şi de Credinţa Străbună, şi de Legea Românească. Pilda frumoasă a Mânăstirii Lainici – ca şi a altora asemenea – îi ardea ca focul, stând neclintită dovadă a minciunii şi răutăţii lor, fiind o inimă a iubirii de Dumnezeu şi credinţei Neamului Românesc. De aceea trebuia distrusă, iar primul pas era terorizarea şi alungarea vieţuitorilor ei. Şi terorizarea s-a făcut, cu insulte şi persecuţii, exact cum fac neo-comuniştii în zilele noastre, zi de zi.
Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1957, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea!
La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printre ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. Iar încăpăţânarea în bine, rugăciunea neîncetată şi lupta călugărilor, a dus la noi minuni! Astfel, după 1970, s-a îngăduit reluarea vieţii monahale la Lainici, însă mai mult pe ascuns. Iar după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea a început să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească.

Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, devenit vestitul Episcop de Harghita şi Covasna, apoi Mitropolitul Banatului…

La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune.
Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1957, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri, Calinic Cărăvan. Este greu de înţeles cum a avut acesta îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos! Eroismul său este uitat astăzi de cei mai mulţi, dar cine ştie ura împotriva creştinilor din acei ani ştie câtă îndrăzneală, de fapt nesfârşită, cerea o asemenea lucrare. Pe care cel mai adesea „regimul” o privea şi o trata ca pe o cumplită infracţiune, ca pe un act de revoltă armată.
Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook