Chemarea frunzei
O nebunie frumoasă mă ajunge,
de unde atâta aramă în frunze,
adâncul pământului străluceşte,
în cămări de suflet flămânde!
Mi-e foame de atâta frumos,
ce-n mine nu poate cuprins să fie
şi atunci zic- Eu sunt o frunză
şi cred în plecarea spre veşnicie!
Colind cu frunza ce-n mugur priveşte,
în ram înfrunzit peste vară,
toamna mă îmbată-n culori,
iarna-i odihna ce mă împresoară…
Acum pendulez între aur şi verde,
pădurea toată îmi e tezaur,
mi-e sete de atâta frumos,
toamnei îi dau cununa cu lauri!
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook