Puţin despre mari boli din Biserica de astăzi
Ruinele Mănăstirii Vodița
Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi (a se vedea şi acest cuvânt). Şi în toate epocile una din luptele mari ale Bisericii a fost păstrarea acestei învăţături atât în faţa încercărilor din afară, cât mai ales a celor din lăuntru de schimbare a ei.
În zilele noastre, cea mai răspândită erezie cu care Biserica are de luptat pretutindeni este ecumenismul, în înţelesul său propriu, de sincretism religios. Este limpede că Cel care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6) nu poate fi pus la egalitate cu tot felul de învăţători străini (fie zişi creştini sau nu) decât de către cel care Îl neagă.
Dincolo de această rătăcire foarte răspândită există o serie de rătăciri locale, puternice într-o anumită regiune sau ţară.
De pildă, în Ucraina domneşte un ento-filetism agresiv până la fanatism, care în bisericile ucraineene cuprinse de el merge până la justificarea etnocidului şi altor comportamente genocidare.
În Rusia există în multe medii un etno-filetism imperialist, plecat de la o răstălmăcire a Scripturilor şi Istoriei Bisericii şi de la o falsificare a istoriei ruseşti; prin ele se încearcă îndreptăţirea unor acţiuni categoric anti-ortodoxe, de la folosirea Bisericii ca instrument deznaţionalizator de către stat (inclusiv în zilele noastre, în Republica Moldova şi alte zone) şi până la „justificarea” anti-ortodocşilor (gen Stalin) sub pretextul „patriotismului” (că Stalin era un globalist ce ura naţiunile „scapă” adepţilor…). Tot în Rusia, dar şi în Ucraina, există o formă de misticim pietist, tipic lumii slave nordice, dar şi alte asemenea curente.
Grecia are, pe de-o parte, un curent de agiornamento, foarte grav; pe de altă parte, un etno-filetism extrmist, greu de egalat chiar şi de Ruşi, un nivel similar găsindu-se doar la adepţii cei mai fanatici ai lui Horthy sau ISIS. Din nefericire, masacrele greceşti împotriva Românilor, Bulgarilor sau Albanezilor şi altor ne-greci au fost totdeauna ascunse de propaganda grecească, ceea ce împiedică, bineînţeles, pocăinţa şi îndreptarea.
Există un etno-filetism sârbesc ce face să se accepte multe abateri de la Învăţătura lui Christos în numele „unităţii sârbeşti”. Un exemplu ce va rămâne clasic este actul abuziv al Patriarhului Serbiei de a semna în Creta (2016), în ciuda Regulamentului Sinodului din Creta, un document respins de 75% dintre episcopii sârbi prezenţi; cu toate că un asemenea act este extrem de grav, episcopii sârbi au evitat orice reacţie publică împotriva abuzului „în numele unităţii sârbeşti”…
Toate aceste rătăciri locale sunt o otravă sau o boală ce încearcă să nimicească pietrele vii sau celulele care sunt creştinii. Existenţa lor nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi – inclusiv în Ucraina, Serbia, Rusia ori Grecia –, aşa cum existenţa unei gripe sau viroze nu înseamnă că toate celulele trupului sunt bolnave. Din păcate, aşa cum o viroză ori gripă este în stare să ucidă un întreg trup în ciuda existenţei multor celule sănătoase, la fel se întâmplă şi cu rătăcirile. De aceea, păstrarea neschimbată a Învăţăturii de Credinţă este esenţială, este calea prin care „gripa sau viroza” duhovnicească poate să fie biruită.
La Români, în afară de ecumenism există câteva alte rătăciri foarte primejdioase.
Pe primele locuri sunt (a) pietismul sau neoprotestantismul pseudo-ortodox, (b) etnofobia (ura faţă de propriul neam şi faţă de existenţa naţionalităţilor în general) şi (c) monahomania; în sfârşit, mai există şi (d) intelectualismul, un curent răspândit în întreaga lume şi care afectează şi Ortodoxia. Facem aici o prezentare foarte scurtă, un minimum necesar în schiţarea caracteristicilor acestor influenţe anti-ortodoxe.
(a) pietismul este un curent de origine neoprotestantă, care minimalizează atât însemnătatea doctrinei (adică a Învăţăturii de Credinţă), cât şi a faptelor concrete, punând accentul, radical, pe trăiri emoţionale; sentimentele puternice stârnite de muzică sau cuvinte sunt privite ca esenţiale, dând un nou înţeles tuturor cuvintelor creştine (dragoste, credinţă, nădejde etc.). Adepţii pietismului au purtări foarte diferite, unii făcând anumite gesturi pe care le socotesc a fi de milostenie, dragoste, credinţă etc., alţii fiind indiferenţi faţă de acestea. Dar în imensa lor majoritate pietiştii vor da înapoi în faţa oricărei alegeri hotărâtoare între bine şi rău, căutând mereu căi ocolite, căldicele, în care să-şi poată experimenta emoţiile fără să fie nevoiţi să-şi asume hotărâtor apartenenţa. Un exemplu clasic al purtării pietiste îl constituie plânsul puternic la o predică emoţionantă despre iubirea aproapelui, urmat de gesturi de răutate faţă de vecini după revenirea acasă. Ecumenismul are aproape toţi recruţii veniţi din rândurile pietiştilor şi, respectiv, intelectualiştilor.
(b) etnofobia este o concepţie de origine masonică, dezvoltată apoi foarte insistent de extrema stângă (socialişti, comunişti); la nivel general cuprinde o duşmănie ce merge până la cea mai feroce ură faţă de existenţa naţionalităţilor; conform concepţiei etnofobe, acestea sunt un rău în sine, cauză a conflictelor şi războaielor umanităţii (de parcă în sânul unei naţiuni nu există conflicte şi războaie); deosebirea dintre etnofobie şi extrema stângă obişnuită este folosirea unei argumentaţii teologice etnofobe din zona religioasă, în vreme ce extrema stângă foloseşte o argumentaţie laică; la Români etnofobia îmbracă un caracter specific, acut şi straniu, în esenţă sinucigaş: Românii etnofobi nu socotesc, în imensa lor majoritate, greşită existenţa altor neamuri, dar îşi desconsideră până la ură şi dorinţă de (auto) distrugere propriul neam; datorită incompatibilităţii totale între apartenenţa la un neam şi ura faţă de acel neam este impropriu spus că aceşti etnofobi „sunt Români”, numele lor fiind, în fapt, acela de Românofoni (pot fi identificaţi prin faptul că sunt vorbitori ai unui idiom oarecum românesc, eventual sunt şi cetăţeni ai Republicii România, dar sunt sistematic anti-români).
(c) monahomania este o rătăcire veche la Români, cândva des întâlnită şi la Greci, dar şi la grupuri de populaţie slavă; conform monahomaniei doar călugărul este idealul vieţii creştine, mireanul fiind un fel „creştin ratat”, care, dacă tot nu a fost în stare să se călugărească, trebuie să încerce să imite şi el, cât poate, vieţuirea monahală; dispreţuirea căsătoriei, dispreţuire condamnată de Scripturi şi Sinoadele Ecumenice, este argumentată de monahomaniaci cu multă aprindere, iar viaţa de familie este supusă unor modelări de tip monastic, adesea total aberante; deşi lupta cu păcatul este comună mireniei şi monahismului, deosebirile sunt mari şi confuzia extrem de nesănătoasă (şi, evident, neortodoxă); sunt multe cazuri în care soţul monahomaniac ori soţia monahomaniacă au distrus căsnicia, vieţile copiilor etc.; la răspândirea curentului au contribuit foarte mult oameni care voiau să se folosească de statutul de monahi nu pentru o creştere duhovnicească adevărată, ci pentru obţinerea unui statut social, a unei puteri cât mai mari în Biserică etc.; trufia pe care o capătă monahii sau monahiilecuceriţi de monahomanie este ucigaşă pentru suflete; mulţi dintre cei influenţaţi de monahomanie au fost cuceriţi în timp şi de pietism.
(d) intelectualismul este un curent răspândit în întreaga lume, de origine francmasonică la nivel de mişcare, deşi corespunde unei patimi vechi – aceea de a pune propria raţiune deasupra oricăror lucruri, „înlocuind” prin ea şi harul şi experienţa; intelectualiştii tratează orice problemă şi orice spiritualitate ca pe un exerciţiu intelectual, fiind convinşi că acest mod de abordare este nu doar unul superior, ci modul suprem de abordare a realităţii; contrazicerile repetate între concluziile sau predicţiile lor şi realitate sunt privite mereu ca dovadă a prostiei celorlalţi, vinovată este realitatea că nu s-a potrivit cu predicţiile sau concluziile, nu abordarea intelectualistă a realităţii; intelectualiştii măsoară calitatea omului în diplome, recunoaşteri intelectualiste, realizări intelectualiste; „respectul” faţă de un om de valoare ce nu se încadrează în aceste criterii este însoţit de o insultătoare mirare faţă de faptul că un „ne-intelectual(ist)” poate avea valoare; atitudinea de superioritate fundamentală faţă de toate curentele filosofice, spirituale, religioase etc. duce la adoptarea unor forme sincretice, „supreme” şi „absolut adevărate”, în contradicţie şi cu logica dar şi cu alte forme intelectualiste (la fel de „supreme” şi „absolut adevărate”); ca urmare, mulţi dintre intelectualişti sunt adepţii unor concepţii ecumeniste, adesea foarte personale.
Bineînţeles, existenţa unor asemenea rătăciri nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi în Biserica Românească. De asemenea, sunt mulţi creştini foarte buni care au fost în parte atinşi de aceste curente, fără să îşi dea seama. Prezentarea acestor alunecări este absolut necesară atât pentru evitarea contractării bolii cât şi pentru însănătoşire.
Biserica are mijloace de îndreptare pentru toate acestea – ca şi pentru toate celelalte greşeli şi alunecări omeneşti. Atârnă de fiecare îndreptarea către medic sau înaintarea în boală (cu sau fără declararea ei drept „stare de sănătate”…)
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook