Cuvânt la Denia celor 12 Evanghelii – Mihai-Andrei Aldea

[…]

  Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniţi de către Romani. Odată judecaţi şi osândiţi, erau puşi la muncă. Erau puşi să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puşi să muncească în mină, erau puşi să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice şi tot aşa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau şi lucrări grele, unde era trebuinţă mai ales de forţă brută. Şi, ca urmare, tâlharii erau puşi la asemenea lucrări. Când erau, totuşi, răstigniţi tâlharii? Când săvârşiseră fapte foarte grave! Când uciseseră femei şi copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte şi mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniţi. Deci tâlharii care erau de-a dreapta şi de-a stânga Domnului nu erau nişte răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conştiinţă. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtişag şi fuseseră prinşi – pentru aşa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puţin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâţi oameni, siluite femei, arse case şi alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătaţi ca răzvrătiţi, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau nişte tâlhari vinovaţi de mari răutăţi, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiţi la cumplita moarte pe cruce.
De ce amintesc aceste lucruri?
Pentru că vedem că aceşti oameni, aflaţi de fapt în afara societăţii, ştiau foarte multe despre Iisus!
Deci până şi asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalţi şi cu ceilalţi, care nu aveau de-a face cu lumea obişnuită decât pentru a plănui ceva rău, până şi ei ştiau cine este Iisus, ce învăţase Iisus!
Şi cel de-a stânga, batjocoritorul, ştia că Iisus este prooroc şi Fiul lui Dumnezeu, şi cel de-a dreapta, mărturisitorul, ştia aceste lucruri. Ştiau şi că este nevinovat, şi că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâţi de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate aşa ceva! Dar ştia. Ştiau amândoi tot ceea ce era esenţial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni şi Învăţător…

Vă daţi seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până şi tâlharii cei mai îndepărtaţi de societate ştiau cine este El şi ce învaţă?

Şi acum gândiţi-vă că arhiereii au avut neruşinarea să-L întrebe „Ce ai învăţat Tu în Templu?”
Ei, care se arată mai cunoscători ai Învăţăturii lui Christos decât Apostolii!
Ei, care se duc şi îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!
Şi, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiţi amăgitor, de ce aţi stat să-l ascultaţi?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înţeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până şi cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!
Şi tocmai ei, care cunoşteau atât de bine spusele Domnului, au neruşinarea să-L întrebe, „Ce ai învăţat în Templu?”, adică în public, de faţă cu mulţimea! Ca şi când nici nu ar fi ştiut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învăţătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obişnuit. Pentru a-L învinovăţi aveau martorii mincinoşi, pe care deja îi pregătiseră. Şi care fuseseră învăţaţi cum să schimbe puţin din spusele Învăţătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăşi se vede aici cât de bine cunoşteau arhiereii şi cărturarii Învăţătura Domnului!
Şi atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?
Au făcut acest lucru ca să-şi bată joc de El! Şi ca să se trufească ei. Ca să-l aşeze pe Iisus Domnul cu cei mărunţi, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.
Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea şi Hristos nu le răspunde.
Şi aici ni se arată ceva foarte neobişnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceştia! Practic îi cuprinde pe toţi în cuvântul său. Toţi cei care fuseseră de faţă la propovăduirea lui, între care intrau şi slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, şi fariseii şi cărturarii trimişi să-l ispitească, şi arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toţi! Şi, într-adevăr, toţi ştiau foarte bine ce învăţase Christos în Templu! „Iată, sunt de faţă cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Şi atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!
Ştiţi cum se zice, când unul scutură haina şefului zicând „era să aveţi o scamă”? Aşa face şi această slugă. Îl loveşte pe Domnul zicând „Aşa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Şi Hristos ce face faţă de cel care i-a dat o palmă?
Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă loveşti?” (Ioan 18.23).
Subliniez aceste cuvinte, ca şi pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos şi felul în care mulţi, sub influenţă sectantă, văd creştinismul.

Pentru că mulţi, din păcate, rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învaţă pe de rost bucăţele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înţeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbeşti, pe mulţi îi înşeală. Pentru că, de pildă, mulţi cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îţi dă o palmă peste obraz, întoarce-i şi obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ţi întorci capul într-o parte şi-n cealaltă, dacă cineva îţi dă palme, până oboseşte el sau se plictiseşte să te pălmuiască.
Aşa îşi închipuie unii – din nou spun, sub influenţă sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noştri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înţeleg foarte greşit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înţeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuşi Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învăţătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi aşează la locul lor, care îi pune în situaţia cuvenită de inferioritate. Pentru că toţi ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toţi se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetaţi veştile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta şi încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Şi au simţit această micime a lor în faţa cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple şi de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare şi o tulburare. Au fost puşi în încurcătură, pentru că propria conştiinţă i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Şi de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greşit, ci pentru că toţi se simţeau vinovaţi!
Ei, dar atunci când sluga loveşte, Mântuitorul nu începe să-şi întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă şi aici! Dă şi aici!”, întorcându-şi capul într-o parte şi în alta, cum îşi închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creştini.
Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele şi cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise şi o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?”
Ce să înţelegem aici? Că Mântuitorul îşi încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt aşa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Şi înseamnă că trebuie, în loc să te gândeşti să te răzbuni ori să-l pedepseşti, să te gândeşti dacă şi cum îl poţi ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.
Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, şi a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Linguşitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă şi îl osândeşte pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?” Îl pune în faţa propriului păcat. Slujitorul ştia prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, ştia că îl lovise cu nedreptate. Şi acum era aşezat în faţa propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-şi inima către cel care îl lovise şi încercând să-l ajute să se îndrepte.
Vedeţi? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriaşă între gândirea simplistă, de origine sectară, şi gândirea creştină aşa cum Însuşi Domnul ne-o arată.

Aceeaşi deosebire uriaşă o vedem atunci când Petru scoate sabia.
Mulţi se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Şi adaugă: „Lăsaţi, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi opreşte. Şi vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoţi sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!„

Observaţi că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost şi foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere!… Şi i-au spus: sunt aici două săbii. Şi le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 şi 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.
Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.
El îi prevenise, dar Apostolii nu înţeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigaşii voiau să Îl prindă, însă şi El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă şi El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiţi ucigaşii şi complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre aceşti ucigaşi şi complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului şi să se mântuiască. Chiar şi în faţa chinurilor şi morţii Hristos îşi ţine faţa sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea opreşte pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbeşte Domnul (Matei 26.53), şi care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiţi. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.
Să ne amintim aici şirurile nesfârşite de sfinţi militari, sfinţi ce însoţesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor şi până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinţi, ostaşi ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au ştiut foarte bine când să folosească armele şi când să se lase prigoniţi, nedreptăţiţi, ucişi. Au ştiut când să scoată sabia, şi când să se lase tăiaţi.
În toate pildele pe care le avem prin ei, ca şi în pilda purtării Domnului, vedem existenţa unei demnităţi care străbate smerenia creştină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilinţă tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înşelare.
Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.
Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oştean al lui Hristos, demnitatea de Creştin; de om care ştie în ce crede, ştie pentru ce trăieşte, pentru ce rabdă, pentru ce munceşte, pentru ce luptă, pentru ce moare.
Rabdă spre folosul celuilalt, dar şi spre mărturisirea Credinţei. Nu rabdă prosteşte, nu este sac de box, nu-şi întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, aşa, aiurea. Nici vorbă de aşa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariţia lui foarte mulţi intelectualişti l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu ştiu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părţile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, aşa a fost! Aşa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Aşa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puţin decât a fost!
Pentru că biciuirea şi torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine priveşte, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puţin faţă de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puţin faţă de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.
Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Şi se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morţii şi Învierii Domnului!
De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnităţii, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferinţa Lui are un rost.
Şi Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferinţa capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferinţă -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credinţă fug de Credinţă de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă şi în viaţa de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferinţă; de aceea sunt şi milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deşi după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiţi de suferinţă. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinţei; orice ar face, oamenii tot suferă. Şi suferă fără Hristos. Şi este o suferinţă, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferinţă stearpă, care nu rodeşte. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinţei de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferinţă, atunci suferinţa lor va aduce rod, în ei şi în alţii, din jurul lor. Şi va fi mântuitoare.

[…]

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook