Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD

  O altă rătăcire majoră a multor secte adventiste, iehoviste şi a altora asemenea este legată de însăşi viaţa omului şi de moartea sa. Aceşti sectanţi învaţă că omul este asemenea animalelor, deci moartea sa este o nimicire totală. Prin aceasta ei se aseamănă ereticilor saduchei din vremea Mântuitorului, care nu credeau că există suflet, înviere şi îngeri. Ce este cu totul şocant este că pretind că astfel de blasfemii sunt „învăţături ale Bisericii”, deşi contrazic în chip direct cuvintele lui Hristos.

Dar să vedem de la ce pornesc ei în „demonstrarea” rătăcirii lor. De pildă, de la cuvântul:

Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 3-4).

De vreme ce vor pieri toate gândurile lor în clipa morţii lor, sectanţii spun că e evident că moartea înseamnă pierirea totală a omului. De fapt însă, ca cineva să nu mai aibă gânduri nu înseamnă că dispare. Atunci când cineva doarme un somn foarte adânc, fără vise, nu este totuşi trecut în „nefiinţă”. Atunci când cineva cade într-o reverie fără gânduri nu înseamnă că nu mai există. De fapt ştim oare exact ce sunt gândurile? În această privinţă pot fi multe de spus. De foarte multe ori în Sfânta Scriptură (şi în Psalmi de asemenea) „gânduri” înseamnă „planuri” sau „intenţii” ori pur şi simplu sistem ori mod de gândire. Şi este evident că atunci când un om moare planurile şi intenţiile lui umane pier. Dar asta nu înseamnă că dispar cu totul. Mai mult, spunându-se „ieşi-va duhul lor” şi se vor întoarce în pământ apare întrebarea „ce se întâmplă cu duhul lor care iese?” Şi până la lămurirea ei nu se poate da un verdict hotărât.

În afară de acest cuvânt, ei vin şi cu altele la fel de nehotărâte, pe care le răsucesc în fel şi chip ca să se potrivească în vreun fel cu amăgirea lor.

Astfel, ei citează pe Iov, care spune: Dar omul când moare rămâne nimicit; când îşi dă omul sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 10). Dar faptul că Iov se întreabă unde mai este omul când îşi dă sufletul este pur şi simplu o întrebare, nu o afirmaţie, aşa cum ar vrea sectanţii. Mai mult, puţin mai încolo zice omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui (Iov 14, 12). Iată că Iov numeşte moartea somn, şi nu nimicire, şi vorbeşte de un somn al omului care durează cât vor sta cerurile. Aceasta nu este distrugere, sau desfiinţare, ci o stare tristă, neplăcută, dar nu nimicire.

O, de m-ai ascunde în împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo până când va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme când iarăşi să-Ţi aduci aminte de mine! Dacă omul a murit o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe. Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale. Pe când astăzi Tu numeri paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul meu. Nelegiuirea mea ar fi pecetluită ca într-un sac şi greşeala mea ai spăla-o şi ai face-o albă (Iov 14, 13-17).

Pentru orice om care cunoaşte istoria mântuirii este mai mult decât limpede că Iov aici vorbeşte despre nefericita stare a celor dinaintea venirii lui Mesia, de atât de lunga aşteptare a mântuirii. Atunci domnea Legea care punea toate sub păcat, iar iertarea şi îndreptarea venite prin Hristos erau doar o nădejde îndepărtată, aproape de necrezut. Se vede însă că Iov cunoaşte prea bine existenţa împărăţiei morţilor, şi nu poate exista o asemenea împărăţie dacă cei morţi de fapt nu mai există. El spune că încrederea în învierea morţilor, palid intuită de cei din Vechiul Testament, l-ar ajuta să rabde toate zilele robiei sale până la schimbarea adusă de Hristos, Care va şterge şi toată nelegiuirea şi greşeala. Iată deci, Iov ştia că până vor veni să îi schimbe [Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi oştile cereşti] pe cei din Împărăţia morţii, ei se află într-o stare de robie. Nu de nimicire, de nefiinţă. Ca să îţi imaginezi că o asemenea discuţie despre viaţa după moarte înseamnă o credinţă în nimicirea totală a omului la moartea sa trebuie să ai o imaginaţie cel puţin ciudată, ca să nu spunem cu totul deviată. Ca să nu mai spunem că puţin mai departe chiar Iov a zis şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu (Iov 19, 26). Şi acest cuvânt, ca şi cel al Sfântului Apostol Pavel ne arată că viaţa omului, deşi atât de legată de trup, nu se termină însă odată cu acesta. Căci şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre descoperirile înalte ce i s-au făcut, spune:

Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12, 2-4).

Iată prin urmare că se poate ca omul să fie în afară din trup, şi încă având o asemenea putere de a simţi şi judeca încât cu greu poate deosebi această stare de cea în trup¹. Aşa ceva nu ar fi cu putinţă dacă omul ar fi doar trup! Este, prin urmare, o mărturie foarte limpede a Scripturii asupra existenţei sufletului omenesc şi autonomiei sale faţă de trup.

Dar vin – în ciuda acestor cuvinte limpezi care ar trebui să îi facă mai prudenţi – sectanţii cu un text din cartea Ecleziastul, pe care tăindu-l după voia lor îl folosesc să-şi „dovedească” rătăcirea. Iată textul prezentat de sectanţi:

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc (Ecleziastul 3, 19-20).

Dar Biblia nu se tâlcuieşte prin cuvinte rupte din context. Şi cu atât mai mult nu poţi face acest lucru cu o carte ca Ecleziastul, în care se prezintă puncte de vedere contradictorii, pentru ca doar mai târziu să se facă diferenţa, şi să se prezinte o concluzie. Şi de multe ori lucrurile sunt lăsate sub semnul întrebării, pentru a fi lămurite în alte cărţi ale Bibliei. Aşa se întâmplă şi aici, căci după cuvântul de mai sus urmează, neaşteptată, o întrebare:

Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos, către pământ? (Ecleziastul 3, 21).

Iată, dintr-o dată, că afirmaţiile categorice prezentate de adventişti şi alţii asemenea sunt doar o vorbă spusă cu îndoială, îndoială dovedită de întrebarea ce-i urmează. Nu sunt un cuvânt categoric şi cu autoritate, ci doar o mărturisire a unei tulburări şi îndoieli, aşa cum sunt foarte multe în cartea Ecleziastul. Autorul trece pe cititor prin tot felul de păreri şi îndoieli ale omului, susţinându-le şi doborându-le rând pe rând. Nu le prezentăm aici, ci îndemnăm doar pe doritori să citească această carte, pentru a vedea cât de încâlcit este firul ei şi cum trece prin cele mai felurite şi mai deosebită stări până ajunge la final². Oricum însă, pentru a încerca să te bazezi într-o problemă atât de importantă pe un cuvânt pe care însuşi vorbitorul îl pune la îndoială trebuie să fi cu adevărat lipsit de argumente serioase!

Totuşi, chiar din această carte, sectanţii mai vin de multe ori cu încă un cuvânt, pe care de asemenea îl răsucesc pentru a părea că le dă dreptate.

Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecleziastul 2, 5-6).

De fapt, s-o spunem drept, de obicei sectanţii citează numai prima parte, prima frază, din acest text, deoarece a doua atinge un punct pe care ei încearcă să îl evite (faptul că Raiul nu va fi pe pământ, ci într-o lume nouă, refăcută de Dumnezeu după Judecata cea mare³). Dar se vede din întregul acestui cuvânt că nu este vorba despre o desfiinţare totală, ci despre o stare nefericită, firească pentru cei din Vechiul Testament, care se duceau, ca urmare a lipsei Răscumpărătorului, în Iad. Acolo, fireşte, ei nu mai aveau nimic de ştiut sau de comentat; numele lor era uitat, dragostea, ura şi pizma, ca lucruri lipsite de suport în singurătatea şi pustiul Împărăţiei morţilor, erau de mult pierite. Când eşti într-o singurătate, într-un întuneric ce durează ani şi secole şi milenii, se înţelege că nu mai ai nici pe cine să iubeşti, nici pe cine să urăşti, nici pe cine să invidiezi (pizmuieşti). Că este aşa se vede tot din Ecleziastul, din cuvântul ce zice Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi (11, 8). Aceste zile din întuneric sunt aceleaşi cu zilele robiei de care vorbeşte Iov, sunt lunga aşteptare din întunericul Şeolului a venirii Răscumpărătorului.

Este greu de înţeles cum poate cineva să pretindă că nu există viaţă după moarte, că viaţa este nimicire totală, când în tot Vechiul Testament se vorbeşte, de atâtea ori, de ceea ce Iov numeşte ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 21-22). Şi, pentru că nu dorim a stărui mai mult asupra multelor mărturii din Vechiul Testament, care ar avea trebuinţă de o carte întreagă, ne mulţumim a mai arăta doar că această parte a Bibliei [Vechiul Testament] dă şi dovadă a puterii Raiului ceresc de a ţine întru sine pe oameni cu tot cu trup! Acest lucru se poate vedea cu multă limpezime în răpirea lui Enoh şi Ilie cu trupul la cer (Facerea 5, 24; IV Regi 2, 11). O asemenea mutare arată că Raiul poate ţine întru sine pe oameni, deci are o existenţă reală şi care nu este în nici un caz limitată la îngeri. Toate aceste mărturii, dacă nu ar fi pur şi simplu ignorate de sectanţi, ar trebui măcar să-i pună pe gânduri, dacă nu să-i lămurească deplin.

Să lăsăm însă cele ale Vechiului Testament, şi să mergem la Testamentul Nou.

Să ne mirăm din nou? Există o asemenea mulţime de mărturii atât ale existenţei sufletului în afara trupului şi a vieţii după moarte, cât şi a faptului că Raiul nu va fi pe pământul acesta, încât nu poţi să nu te uimeşti de cei care susţin altceva (pretinzând totodată că… respectă Biblia!).

Iată Cuvântul lui Dumnezeu:

El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins (Matei 3, 12).

Cum ar putea să fie foc nestins dacă nu există pedeapsa veşnică, adică Iadul?

Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 11-12).

Iată că după cuvântul lui Hristos există un întuneric cel mai din afară, unde nu este nimicire totală, cum cred rătăciţii, ci plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29).

Iată că şi diavolii se temeau nu de vreo nimicire totală, ci de chinuirea despre care vorbise şi Hristos mai înainte (Matei 8, 12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Iată că există şi suflet şi trup, deşi rătăcirile iehoviste şi multe secte adventiste spun că sunt acelaşi lucru. Vedem însă că nu e aşa, căci întâi se arată că în lume trupul poate fi ucis, iar sufletul nu, dar este cu putinţă ca prin supunerea faţă de diavol şi sufletul şi trupul să se piardă în „Gheena”. Gheena era groapa de gunoi a Ierusalimului, care ardea în permanenţă şi devenise un simbol al Iadului şi chinurilor sale. Deci, în limbajul firesc al compatrioţilor Săi, Hristos avertizează asupra primejdiei ca şi sufletul şi trupul să ajungă în Iad!

Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu(Matei 13, 41-43).

Mai e nevoie să repetăm? Iată cât de limpede este că în cuptorul de foc nu are loc o nimicire totală, cum îşi imaginează unii, ci plângere şi scrâşnire a dinţilor, un chin care nu se mai sfârşeşte. Este, desigur, îngrozitor, dar textul este limpede şi Cuvântul lui Dumnezeu este acesta.

Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor(Matei 13, 49-50; vezi şi Matei 22, 13; 24, 51; 25, 30; Luca 13, 28-30 etc.).

Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).

A crede că Moise a fost înviat câteva clipe, doar ca să stea de vorbă câteva secunde cu Hristos şi Ilie şi apoi să fie ucis din nou… e cel puţin deplasat⁴. Ce ar putea vorbi – şi de ce – un om abia sculat din morţi şi care se trezeşte în faţa lui Dumnezeu? La ce i-ar folosi această discuţie lui Moise? Se joacă Dumnezeu de-a învierea şi moartea cu oamenii? E absurd! Pentru cei cu asemenea idei, s-a spus: Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38).

[…] mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât având amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). De ce ar fi veşnic focul, dacă nu ar fi veşnic omul, fie că se duce în Rai, fie în Iad?

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).

Am dat întreg citatul pentru a vedea oricine cât de limpede este descrisă această scenă de judecată, şi cât de departe sunt criteriile de judecată ale lui Hristos de sistemul doctrinar al adventiştilor şi cum corespund ele cu învăţăturile ortodoxe despre milostenie şi dragoste. De asemenea, este important să vedem că există o osândă veşnică; aceasta nu poate fi acea nimicire totală despre care vorbesc sectanţii, deoarece aceea ar fi pur şi simplu o execuţie, şi nu se poate spune că o execuţie este osândă veşnică. O pedeapsă veşnică este una de pe urma căreia cel pedepsit suferă veşnic; dar cum ar putea suferi cineva care nu mai există? Este evident, prin urmare, că alta este pedeapsa – nu nimicirea totală – , iar Hristos a numit-o mai înainte: focul veşnic, întunericul veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Se reia această mărturie şi în Sfânta Evanghelie după Luca.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară (Luca 13, 28).

Iată că cei condamnaţi sunt aruncaţi afară, de unde văd Împărăţia lui Dumnezeu! Ceea ce înseamnă că vor continua să existe, dar în afară, chinuindu-se veşnic.

Acest lucru de altfel este spus de Mântuitorul limpede şi în altă parte. Căci este scris:

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 19-31).

Oare mai e ceva de spus? E atât de limpede spus totul de Domnul, încât ar trebui ca toţi învăţătorii mincinoşi să tacă, ruşinaţi de rătăcirea lor. Iată deci că Însuşi Dumnezeu vorbeşte despre locul de osândă în care se afla bogatul cel nemilostiv, şi de locul din Rai în care se afla Lazăr⁵. Dacă Domnul a vorbit, cine va mai grăi? Iată chinul veşnic, şi iată Raiul veşnic, şi iată prăpastia dintre ele. E limpede că nu sunt pe pământ acestea (căci de vreme ce pe pământ erau fraţii cei neîndreptaţi, Lazăr şi bogatul cel nemilostiv se aflau fiecare în locul rânduit de Dumnezeu). Şi se vede prin urmare adevărul şi adâncimea învăţăturii ortodoxe despre viaţă şi moarte; şi, bineînţeles, rătăcirea sectanţilor.

Să mai adăugăm şi alte cuvinte ale Noului Testament?

Adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25).

Ce înseamnă oare acest cuvânt ciudat? Morţii vor auzi şi vor învia? Dar ce înseamnă şi acel cuvânt, asemenea cu acesta, lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor (Matei 8, 22)? Oare pot morţii să îngroape ceva sau pe cineva? Şi cum pot avea morţii… morţi? Aşa cum se vede şi în cuvântul către Timotei al Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 5, 6), cei care sunt conduşi de patimi sunt morţi sufleteşte, deşi trupeşte viază. Aşa cum prin Pogorârea Sfântului Duh s-a putut vedea Împărăţia cerurilor venind cu putere, măcar că era destul până la A doua venire, la fel cel ce se supune păcatului gustă Iadul şi moartea veşnică încă de aici. Astfel se lămureşte şi acel cuvânt ce nedumereşte pe sectanţi: Sufletul care păcătuieşte va muri(Iezechiel 18, 20). Căci nu e vorba de o nimicire fizică a sufletului, ci de osânda Iadului, care este moartea cea adevărată şi veşnică.

Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 29-30).

Nu poate fi o înviere a osândirii, dacă aceasta înseamnă moarte la propriu.

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. […] Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din Pâinea Aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi… Aceasta este Pâinea Care s-a coborât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine nu va muri în veci(Ioan 6, 47-58).

Se vede de aici, ca şi din multe alte locuri, că moartea fizică poate fi însoţită sau nu de o altă „moarte”, care este pedeapsa Iadului. Cei din Vechiul Testament au gustat-o oricum, deoarece Mesia încă nu venise; de aici şi tânguirea permanentă a drepţilor, dorul lor faţă de venirea lui Hristos Izbăvitorul. Acum însă, iată, a venit Izbăvitorul, şi Îşi dă viaţa, şi Trupul şi Sângele, pentru ca cei ce cred în El să nu mai guste Iadul, ci să se mute din moarte la viaţă. Cel care devine ucenic al lui Hristos şi parte a Bisericii şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos nu va muri în veci. Se întâmplă aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21). Şi întăreşte acest cuvânt Sfântul Apostol, mărturisindu-şi nedumerirea:

Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Filipeni 1, 23-24).

Iată cât de pe faţă se spune adevărul, cât de limpede se arată că cei care sunt întru Hristos s-au mutat din moarte la viaţă şi nu vor gusta moartea! De aceea avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). Căci nu ar fi cu putinţă să îi fim bineplăcuţi lui Hristos şi în afara trupului dacă atunci nu am putea fi alături de El (II Corinteni 5, 9). Dar că există această petrecere cu Hristos după moarte se vede limpede din toate locurile citate, ca şi din altele, pe care nu le-am mai înfăţişat. Mai dăm doar o singură pildă a acestui adevăr arătat atât de clar în toată Scriptura:

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei(Apocalipsa 6, 9-11).

Să mai aducem aminte că se arată lămurit că după Jertfa şi moartea Sa, Hristos s-a coborât cu duhul la Iad, pentru a elibera duhurile celor de acolo?

Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă (I Petru 3, 18-20, dar vezi şi 21-22).

Se vede limpede aici că nu este vorba de îngerii căzuţi, căci aceştia au căzut înainte de căderea omului în păcat, ci de oamenii care murind înainte de venirea lui Hristos (ca cei din vremea lui Noe) erau sub blestemul neascultării lui Adam.

Să mai dăm citate? Credem că este mai mult, mult mai mult decât îndeajuns pentru orice om cinstit.

Iată iar şi iar mărturisit acelaşi adevăr: moartea este urmată de judecata sufletului, care este fie dus de îngeri în Rai, fie aruncat în chinurile Iadului.

O să mai arătăm pe scurt o lămurire a unei întrebări care nu este a credinţei, ci a necredinţei. De ce, se miră unii, pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o pedeapsă veşnică? La fel ne putem întreba însă – dar aceasta nu ne convine de obicei – de ce pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o răsplată veşnică? Răspunsul este simplu: alegerea! E alegerea fiecăruia: ce fel de viaţă vrea să ducă – o viaţă cu iubire faţă de ceilalţi sau o viaţă egoistă? Cele două lumi, Raiul şi Iadul, sunt special făcute pentru aceste două feluri de a trăi. În Rai Dumnezeu, Care e Iubirea, Îşi manifestă deplin dragostea, şi la fel şi îngerii şi sfinţii. În Iad fiecare trăieşte într-o singurătate cât mai deplină, şi Dumnezeu Se ascunde cât mai mult, lăsându-i pe oameni în „libertatea singurătăţii” pe care au dorit-o toată viaţa⁶.

Revenind însă la subiectul capitolului, vedem că viaţa după moarte, aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu, dă oamenilor îndată după moarte o răsplată cuvenită. Totodată, ea asigură Biserica luptătoare de sprijinul cetelor de sfinţi, ştiut fiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, rătăcirea sectanţilor încearcă să promoveze imaginea unui dumnezeu nedrept, ce prăbuşeşte pe păcătos şi pe drept în aceeaşi nimicire. Prin minciunile pe care le spun şi cred în aceste privinţe ei, aşa cum am spus, încearcă – voit sau nu – să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu.

Note