Întoarcerea la bucurie

Bucuraţi-vă pururea! (I Tesaloniceni 5.16)

   Bucuria a fost, de la început, una dintre uimitoarele şi cuceritoarele caracteristici ale ucenicilor lui Iisus Christos. Într-o lume plină de suferinţe, bântuită de violenţe şi războaie, de boli şi tâlhari, de catastrofe naturale, sclavie, foamete, sărăcie etc., Creştinii îşi păstrau pacea şi bucuria. Nu desprinşi de realitatea răului din lume, nu străini durerilor acesteia, ci aplecându-se asupra celor căzuţi, răniţi, bolnavi, îngrijindu-i şi încercând să fie de folos tuturor celor care primeau să fie ajutaţi.

Pacea şi bucuria ucenicilor Domnului venea din trăirea Binelui, din trăirea lui şi în Dumnezeu. Această trăire nu şterge realitatea răutăţilor, ci deschizând ochii asupra realităţii duhovniceşti, asupra porţilor deschise ale Împărăţiei Cerurilor, revarsă lumină, dragoste şi nădejde. Este o cunoaştere mai deplină a realităţii, însoţită de aşezarea pe calea cea bună – de aici vin pacea şi bucuria, din conştiinţa aşezării în Bine.

Un american ce a colindat în perioada interbelică aproape întreaga lume, a notat despre Români că:
„Au cea mai mare bucurie de a trăi pe care am văzut-o vreodată, la orice popor!”
Aceasta pentru că aproape 80% dintre Români erau, atunci, încă Ţărani: oamenii Ţării, oameni care mai păstrau ceva din Credinţa Creştină care îi însoţise pe Străbunii lor atâtea veacuri.
Şi, printre altele, păstrau bucuria aceasta, atât de lipsă astăzi.

Pentru că, să o recunoaştem, omul de azi – şi în străinătate, şi aici – este bântuit de tristeţi, temeri, dureri.
Pentru că asupra lor se concentrează, de ele se preocupă.
Mass-media, cea care se hrăneşte din spaimele oamenilor, din îngrijorările şi durerile lor, este şi cea care pare să indice, din vreme în vreme, şi clipele de bucurie: spectacolul X, festivalul Y, campania Q etc., etc.
Doar că, asemenea petrecerilor cu beţie, clipele acestea de bucurie la comandă se sting iute, lăsând în urmă dureri, greaţă, mahmureală.

Între cursele (capcanele) pe care le pune răul societăţii de astăzi se află şi marea atenţie dată bârfelor şi altor răutăţi asemănătoare.
În această privinţă un exemplu rău este acela al unor site-uri pretins creştine, dar dedicate aproape exclusiv răutăţilor. Sub pretextul „combaterii” lor.
Însă, în realitate, singurul lucru pe care îl fac este să promoveze răul, să îl insinueze tot mai adânc în preocupările cititorilor sau privitorilor, să îl transforme în preocuparea lor fundamentală.
De aici, întristarea, îngrijorarea şi chiar deprimarea celor „abonaţi” (ca obicei, sau chiar în sens propriu) la asemenea surse.

În realitate, această închinare a vieţii „combaterii răului”, prin concentrarea asupra lui, este o cursă a celui rău. Care nu se supără de atenţia care i se dă: este scopul lui! Şi este, totodată, un mijloc sigur de pierdere a direcţiei, de rătăcire.
Pentru că pierderea timpului şi energiei în ascultarea fiecărei forme de rău şi în conceperea de replici – sau doar în îngrijorări faţă de acestea – este pur şi simplu autodistrugere, sinucidere.
Sau, atunci când se face pe post de „campanie publică”, „jurnalism” etc., un mijloc sigur de a înmulţi răul în lume, de a-i face propagandă, de a-l insinua adânc în viaţa publicului.

Asta înseamnă că răul nu trebuie cunoscut şi combătut?
Bineînţeles că nu!
Dar calea, pentru ucenicii Fiului lui Dumnezeu, este alta!
Combaterea răului se face prin aşezarea noastră în adevăr şi în bine, printr-o viaţă cât mai deplin creştină.
Nimeni nu poate sili pe altul să fie (mai) bun, dar oricine se poate sili pe sine să fie (mai) bun! Şi prin această lucrare, deja face lumea mai bună!

Stă scris:
„Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi!” (Iacob 4.7)
Dar cum se stă împotriva diavolului?
Lucrând binele!

Mulţi îşi închipuie că „staţi împotriva diavolului” înseamnă aşezarea într-un fel de meci de box cu acesta. Idee de care diavolul este foarte mulţumit, căci prin ea este băgat în seamă peste măsură, devine preocuparea principală a celor pe care vrea să îi atragă. Deci îşi atinge scopul!
Dar prima frază din versetul citat (Iacob 4.7), ignorată prea des, este:
„Supuneţi-vă Domnului!”
Acesta este mijlocul prin care stăm, cu adevărat, împotriva diavolului! Făcând Binele, urmând Binele, trăind Binele!
Asta îl lasă pe diavol în singurătatea ce i se cuvine, iar pe noi ne aşează în lumina lui Dumnezeu.

Această trăire a Binelui este sănătate, eliberare, salvare, bucurie.
Este deosebirea dintre a spune şi a face.

În mijlocul năvălirilor unor popoare sălbatice – mereu pretins superioare, dar mereu puse pe jaf – Străbunii făceau binele.
Îngrijeau copiii – şi era o vorbă, „Mulţimea copiilor, bucuria Românului” – fără să se sperie de greutăţi, luându-le una câte una.
Îngrijeau bătrânii – cu respectul fără de care dragostea este doar patimă sau vorbă goală.
Făceau binele cum puteau.
Ajutându-se între ei, certându-se şi împăcându-se.
Dând pomană din tot ce făceau: din lemnele de foc tăiate, din care duceau la cei care nu putuseră ori nu apucaseră să-şi taie; din mâncarea făcută, care nu pria Românului dacă nu o împărţise cu cineva; din pânza ţesută, din care o parte era pentru hainele de zi cu zi ori de sărbători, iar alta era pentru hainele de har – câştigate prin milostenie.
Facerea de bine era Lege.
Legea Românească.
De aici şi bucuria Românilor, de aici puterea lor de a trece peste cele mai cumplite încercări.

Pierderea bucuriei de a trăi duce – vede oricine deschide ochii – la deznădejde, întristare, arţag; la certuri din fleacuri, supărări pentru nimicuri. Într-un cuvânt, la otrăvirea vieţii.

Ieşirea din întristare, deznădejde, certuri, din toată otrava societăţii de zi cu zi este facerea de bine.
Să ne reamintim bunele obiceiuri ale Românilor de altădată!
Întâlnirile dintre prieteni, împreuna lucrare, împărtăşirea micilor realizări de zi cu zi.
Schimbul de reţete, gustarea de plăcinte sau prăjituri făcute în faţă, mesele luate împreună.
Sunt nenumărate facerile de bine care sunt la îndemâna noastră!
Prin care putem aduce o înseninare sau chiar un zâmbet celui de lângă noi.
Prin care facem lumea puţin mai bună (şi asta este o victorie mult mai mare decât ar putea să pară!).
Prin care aducem înseninare şi chiar un zâmbet sufletului nostru.
Poate par lucruri mărunte, dar sunt trepte către Cer şi cheia luminării sufletului!

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele bune să dea slavă lui Dumnezeu!” (Matei 5.16)

Şi bucuria ne va însoţi totdeauna.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook