Neoplatonismul

      Platonismul religios. După cum am văzut, unificarea spirituală a filozofiei antice greco-romane la începutul erei creștine, n-a fost posibilă și aceasta din pricină că prea era adâncă anarhia spirituală ce domnea către sfârșitul epocii antice. Se simțea de aceea nevoia unei filozofii mai profunde, care să-i ajute omului să se salveze din această anarhie, prin depășirea totală a acesteia. Stoicii, epicureii și scepticii au sfârșit prin a diviniza lumea. De aceea salvarea din lume devine acum menirea filozofiei și nostalgia tuturor acelora care simțeau nefericirea și tragedia timpurilor și decadența interioară adâncă a omului. Năzuința aceasta de eliberare de natură proprie, ce se fundamentează în egoism, este o necesitate eshatologică și așa se face că un motiv religios pune acum filozofia în mișcare și o îndreaptă spre problema mântuirii omului. Problema centrală a filozofiei este acum căutarea drumului spre realizarea acestui scop, ea voiește să reprezinte un mijloc eshatologic și devine o doctrină mântuitoare: în acest spirit și din acest motiv trebuie ea judecată. Problema acestei filozofii este ʺmântuirea lumii, cea din urmă a antichitățiiʺ, zice K. Fischer[1]. Din acest motiv tendința filozofiei este în această epocă să se transforme într-o religie universală printr-o reînviere a păgânismului și o sublimare a religiei idolatre a acestuia. ”Cu această idee ea pregătește creștinismul, pentru a concura apoi cu acesta și, într-o dramatică luptă, să fie apoi răpusă de creștinism”[2]. Așa se face că ideea unei religii mântuitoare universale era prezentă în spiritualitatea greacă a ultimului secol î.Hr., ceea ce a făcut ca la ivirea creștinismului acesta să găsească un pământ fertil.