Autobiografie – Mihai-Andrei Aldea
Eu încă ştiu
şi zorile,
de când se sting
în amintirea zilei care se revarsă
la asfinţitul inimii plăpând
visarea
dorului întors acasă.
Eu încă ştiu
şi lunile,
se sting topindu-se în stele,
cu nopţile
de şoapte se ating
şi tremurând
în nouri lacrimi grele
de flăcările
răsăritului
plăpând se-aprind.
Eu încă-mi amintesc
şi curg izvoare
iar frunzele cu foşnet tropotesc
vijelios
gonind prin ramuri
– spre-nserare –
căci
cerb şi ciute,
veacuri oglindesc.
Eu încă văd,
ca nouri muntele cutremur
străfulgerând scântei prelungi
în asfinţit
şi bourii
şi zimbrii dinspre dealuri
şi pe sub streaşină de piatră
ploaia cade-n valuri
adăpostiţi
oierii doina plâng
în cânt
de dor de nesfârşit.
Şi pentru că în piepturi
pietrele
sunt mute
şi nu mai este niciun cântăreţ,
ştiind că am venit
doar ca să trec,
uitând cărările pierzării
într-o piaţă
în care totul s-a pierdut,
dar i se pune preţ,
Mi-am arătat tristeţea cu un zâmbet
şi-nfuriat de dalbele porniri
am înfruntat furtuna străvezie
străfulgerând albastrele câmpii
Şi de pe dealuri fără de pădure
înveşmântat în ierburi şi în flori
am fluturat un stag fără pereche
şi am plecat
păşind prin nori
spre zori.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook