Comunicarea în textul jurnalistic

         Comunicarea a fost percepută ca element esenţial al existenţei umane încă din antichitate. Elementele concrete ale teoriei comunicării apar, însă, în secolul VI, î.Hr., în lucrarea ,,Arta retoricii”, a lui Corax din Siracuza. Platon şi Aristotel au fost continuatorii aceste preocupări, astfel că alălturi de matematică şi filozofie, comunicarea a devenit obiect de studiu în Lyceum şi în Academia Greacă. În Evul Mediu, când dezvoltarea bisericii ia amploare, comunicarea are noi dimensiuni, deoarece această perioadă coincide şi cu formarea primelor formaţiuni statale. Epoca modernă a reprezentat perioada de explozie a dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnic şi al ştiinţelor a favorizat apariţia mijloacelor de comunicare, care au avut ca impact intensificarea comunicării între indivizi, grupuri şi, mai ales, între diverse comunităţi.[1]

    Comunicarea şi schimbul de sensuri, semnificaţii şi mesaje sunt la fel de vechi ca şi societatea umană însăşi. Acestea toate sunt numite pe scurt informaţii, iar modalităţile, căile şi metodele de a le transmite poartă numele de comunicare. Pe parcursul istoriei, putem spune acum, diferă nivelul de dezvoltare informaţională.[2]

Astfel, în primul deceniu de după 1859 numărul publicaţiilor şi ziarelor de tot felul a crescut, cele mai importante şi mai numeroase fiind editate în Bucureşti, noua capitală a ţării, unde apăreau aproape 75 %  dintre periodicele româneşti. Ca şi astăzi, cel mai bine reprezentată era publicistica politică: opiniile se polarizau pe măsură ce bătălia politică lua amploare.[3]

      După instaurarea regimului comunist până în decembrie 1989, evoluţia firească a presei a fost încetinită, dacă nu chiar denaturată de la obiectivele sale fireşti. De fapt în orice regim politic cenzura presei şi servirea intereselor comuniste constituia unul din obiectivele principale ale centralismului politic şi economic.[4]

      Astăzi putem afirma cu certitudine că o societate este cu atât mai avansată cu cât este mai dezvoltată din punct de vedere informaţional. Trebuie avut în vedere că, îndeobşte, pe lângă referinţele la căile, modalităţile şi mijloacele de transmitere a informaţiei, comunicarea mai implică şi mesajul materialului astfel tranzitat; în acest mod comunicarea se deosebeşte la nuanţă, de comunicaţie/comunicaţii.[5]

      Argumentaţia noastră poate fi sprijinită pe dictonul The medium is the message, (Marshall McLuhan)  adică mediul este mesajul. Comunicarea de informaţii, care este primul scop al oricărui limbaj, diferă şi ea în funcţie de vechiul purtător sau de materialul care încorporează informaţia. Prin urmare, putem constata că avem întâi de a face cu o comunicare de tip non-verbal, iar apoi cu o comunicare de tip verbal. Prima utilizează diferite coduri şi sisteme de semne, care nu solicită direct sau exclusiv două activităţi psiho-intelectuale  specific umane: scrierea şi vorbirea. De pildă, ştim cum se transmiteau informaţiile în societăţile primitive, tribale, medievale etc., îndeosebi prin semnale sonore (tobe, trâmbiţe, buciume..) sau vizuale (focuri sau fumuri în diverse ipostaze). Mai putem aminti aici şi codul de semnale sonore non-verbale utilizat în armată, până nu demult, de trompetistul regimentului sau coduri de semne pictografice, de exemplu codul rutier. La nivelul unor gesturi simbolice se putea vorbi de comunicare de tipul a dezgropa securea de război sau a fuma pipa păcii.[6]

    Ziarele (gazetele sau jurnalele) şi revistele (periodicele) ca modalitate de comunicare, indirectă, mijlocită, prin scris, au apărut mai târziu decât documentele sau cărţile tipărite. Difuzarea informaţiei în proporţie de masă nu a fost posibilă fără un mijloc tehnic de multiplicare şi un suport, ambele adecvate scopului, acestea fiind tiparul şi hârtia imprimată. Manuscrisele nu s-ar fi transformat niciodată în cărţi dacă nu s-ar fi inventat tiparul, iar presa scrisă nu ar fi putut niciodată depăşi stadiul de gazetă de perete. Mass media, nu înseamnă decât mijloace de informare în masă fiind o expresie provenită din limba engleză. Deci, jurnalele şi periodicele au devenit astfel primele medii (mijloace) de informare în masă şi abia în anii 1920 şi-a făcut apariţia şi primul mijloc de transmitere audio a informaţiei-radioul. La puţin timp, către sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, al treilea mediu de informare, şi mai perfecţionat, care le îngloba şi pe celelalte două a fost: televiziunea. Treptat s-a vorbit apoi despre presa scrisă şi presa audio-vizuală, a căror principală, primordială misiune rămânea transmiterea de informaţii. Putem afirma fără ezitare că informaţia, organizată corespunzător, reprezintă astăzi principalul produs mediatic. Astfel s-a ajuns să se vorbească din ce în ce mai mult despre o societate informaţională, adică despre o societate a cărei  funcţionare şi existenţă ar fi imposibile fără accesul imediat şi masiv la informaţie.[7]

    Evident că la transmiterea informaţiei în presa scrisă şi presa audio-vizuală trebuie să se ţină seama de aspectul esenţial al textului sau de aşa numita coerenţă. Teoriile centrate pe studiile de pragmatică oferă modele pragmatice ale coerenţei. În acest sens, este edificator modul în care prezintă coerenţa cercetătorii american şi german Beaugrande şi Dressler(1981).[8] Internetul, Xnet-ul, constituie până în prezent ultimul mijloc electronic, cel mai evoluat dintre toate, care poate admite ideea de societate informatizată şi unde se pot citi cu uşurinţă cărţi din aşa numitele biblioteci virtuale. Iată cum, de la o difuzare a informaţiei la nivel de masă s-a ajuns, doar în câteva decenii, să se vorbească de o difuzare globală. Acest fenomen de superglobalizare sub aspect informaţional reclamă o formă cât mai simplă şi mai directă de transmisie prin accesarea site-urilor. Însă este cât se poate de clar că aceste site-uri nu suplinesc cu nimic importanţa adevăratelor biblioteci. Ca să-l parafrazăm pe Constantin Stan, internetul nu face altceva decât să fie un culegător şi un factor de structurare a informaţiei, prin procesele de elaborare şi redactare.[9]

      Presa constituie o realitate cotidiană şi puţini sunt aceia care nu sunt „cotropiţi” de această realitate, fie că vor sau nu, fie că ştiu sau nu. Omul modern se defineşte, printre altele, şi prin modul în care se poziţionează în „jocul” de influenţe pe care le generează mass-media în spaţiul public contemporan. Identităţile omului modern se construiesc şi între reperele mass-media. Singurătatea lui se conturează şi în universul creat de şi în mass-media actuale. De cele mai multe ori, teoriile limbii nu asimilează sau nu se apropie de viziunea empirică a simţului comun asupra limbii. Astfel, în mod obişnuit, limba este înţeleasă ca o modalitate de comunicare specifică unei comunităţi delimitate geografic (limba germană, dialectele chineze, etc.) sau ca un set de norme şi comportamente lingvistice (norme şcolare, norme academice, norme ale unor comunităţi sociale sau profesionale, capacitatea de a se exprima, de a se face înţeles, de a riposta, de a se socializa prin conversaţie, de a vorbi cu sine însuşi). De altfel, câţi utilizatori ai unei limbi există, probabil că tot atâtea „viziuni” asupra limbii avem.[10]

        Teoriile limbii, aşa cum au evoluat de-a lungul timpului, sunt artefacte cu grad mai ridicat sau mai scăzut de artificialitate, luând în discuţie comunităţi lingvistice, versiuni ale limbii sau proprietăţi ale minţii omeneşti idealizate. Aceste idealizări sunt utile învăţaţilor pentru a proba o teorie sau alta.

         O idee despre limbă care a traversat epocile a fost aceea că limba reflectă intelectul sub toate formele, dar este condiţionată şi de fantezia, de emoţia umană. Astfel s-a fundamentat în secolul al XIX-lea, o concepţie despre limbă, anume că limbile exprimă spiritul popoarelor, idee care a evoluat în cadrul filosofiei idealiste romantice.[11]

       Prin „spiritul popoarelor” se înţelege îndeobşte psihologia popoarelor sau viziunea specifică pe care o are un popor despre lume şi viaţă şi care „transpare” în limba sa. În procesul comunicării, limba se concretizează în limbaje. Din această perspectivă, limbajul se poate defini ca formă de materializare a limbii. Procesele de concretizare a faptelor de limbă pot avea loc în condiţii diferite, pot avea obiective diferite şi protagonişti diverşi. De exemplu, convorbirea dintre doi indivizi şi comunicarea unui mesaj de către X lui Y printr-o scrisoare permit diferenţierea limbajelor exprimării orale de cele scrise. Sau se poate imagina situaţia în care martorii unui accident rutier sunt un jurnalist, un poliţist, un privitor, un elev. Fiind puşi în situaţia de a prezenta faptele la care au asistat, fiecare dintre cei patru martori va constitui texte specifice rolului asociat pe care l-a avut în relaţie cu evenimentul. Jurnalistul va redacta o ştire sau o relatare, poliţistul un proces-verbal, elevul o compunere şcolară, iar privitorul ar putea construi naraţiuni orale. Fiecare martor va relata aceleaşi fapte, dar în forme textuale diferite.[12]

    Alegerea acelor forme textuale este influenţată de condiţiile extralingvistice în care au loc comunicarea şi de scopul acesteia. Putem afirma că formele textuale reprezintă concretizări ale unor comunicări definite lingvistic şi extralingvistic.  Limbajul jurnalistic reprezintă o modalitate specifică de selecţie şi asamblare a faptelor de limbă, ca o consecinţă a rigorilor impuse de o situaţie de comunicare. Această situaţie este generată de un cadru instituţional şi de un grup socio-profesional determinate, al căror scop este realizarea unei comunicări eficiente cu segmente bine marcate ale societăţii. Aşadar, condiţiile de manifestare specifice limbajului jurnalistic sunt: transmiterea unor mesaje scrise sau orale; – de către un jurnalist; – unui receptor; – în contextul unei instituţii mass-media. În acest sens, se poate considera că structura limbajului jurnalistic este condiţionată de cititor şi de contextul în care are loc comunicarea, relaţia jurnalist – receptor instituind un cod specific presei. Modul de funcţionare a instituţiei de presă evidenţiază unele caracteristici ale comunicării jurnalistice, cum ar fi: a) actul de producere al mesajelor este, în acelaşi timp, un act individual şi unul instituţional; b) actul receptării este unul individual; c) presiunea audienţei conduce către exigenţa majoră a comunicării jurnalistice: accesibilitatea mesajelor.[13]

     Se spune adesea, că jurnalismul este o literatură grăbită. Grăbită, pentru că realitatea nu are răbdare, se schimbă cu mare repeziciune, iar jurnalistului nu-i este dat răgazul elaborării îngrijite, îndelung şlefuite. Pe de altă parte, cititorul este tot atât de grăbit. Curiozitatea îl face să fie nerăbdător. El vrea să afle imediat ce s-a (mai) întâmplat. Ce primejdii noi îl ameninţă. Ce speranţe se întrezăresc. Ce soluţii la problemele sau întrebările lui apar. Simte nevoia să fie la curent şi, nu de puţine ori, să se relaxeze. Oricât de grăbită ar fi însă scriitura jurnalistică, nimic nu justifică abaterile de la regulile exprimării corecte, gramaticale, exacte, accesibile. Jurnalistul, cel puţin acela care a atins un nivel înalt de profesionalizare, a evoluat de-a lungul vremii de la individul veşnic grăbit, care înţelege parţial şi superficial informaţia, la interlocutorul redutabil al experţilor şi, în sfera jurnalismului de opinie – la poziţia de luat în seamă, a liderului de opinie.[14]

  Jurnalismul şi-a dovedit drept funcţie fundamentală, pe aceea de serviciu de comunicare, destinat publicului. De aici decurg responsabilităţi importante, care nu pot fi îndeplinite dacă sunt ignorate/deformate cu sau fără premeditare, regulile fundamentale ale profesiunii; reguli în colectarea informaţiei şi în punerea ei în forma cea mai adecvată, în folosirea unei corecte desemnări, prin raport cu evenimentul, şi cea mai atrăgătoare/consistentă/satisfăcătoare, prin raport  cu publicul. Punerea informaţiei într-o formă parcurge etapele redactării unui text publicistic. De la alegerea cea mai potrivită a cuvintelor, la combaterea lor în enunţuri, a acestora din urmă în paragrafe, continuând cu alegerea unghiului, a tonului, a planului, şi terminând cu titrarea şi cu revizuirea/rescrierea textului, cristalizarea, şi apoi păstrarea consecventă a atitudinii autorului sunt de o importanţă covârşitoare. Întrebările care se pot formula sunt acestea: există un  stil jurnalistic? Şi dacă există, prin ce se distinge el? Există stilul neutru care implică o mai mare economie de mijloace şi material lingvistic şi, inclusiv, supraveghere mai riguroasă a redactării, deoarece accesul la obiectivitate comportă o mai accentuată dimensiune denotativă şi deci un mai mare efort de a se mediatiza, cu alte cuvinte de a fi, pe cât posibil, pe înţelesul tuturor. Observăm că stilul neutru este, cât se poate de mult, subordonat comunicării. Nu în ultimul rând trebuie arătat că stilul neutru se mai caracterizează, în afară de concizie, claritate, proprietate şi precizie a termenilor, prin demnitate. Demnitatea stilului s-ar decide, ca să ne exprimăm astfel, printr-o etică a acestuia, adică prin evitarea vehiculării acelor termeni care vin în atingere cu vulgaritatea, trivialitatea, obscenitatea şi pornografia. De asemenea, evitarea cacofoniilor reprezintă una din cele mai cunoscute cerinţe ale respectării demnităţii stilului. Efectul cacofoniei este de natura a leza eleganţa exprimării şi totodată simţul pudorii. Demnitatea stilului poate fi lezată şi de întrebuinţarea unor termeni proveniţi din diferite argouri, care fac aluzie la termeni triviali, obsceni, la pornografie, etc. Oricum atentatele la demnitatea stilului nu au nimic comun cu stilul neutru şi cu transmiterea eficientă, exactă şi rapidă, a informaţiei. Şi aceste „atentate la pudoarea cititorului” pot constitui tendinţe de denaturare a informaţiei prin stil.[15]

     Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a publiciştilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului şi a continua o comunicare mereu ameninţată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informaţii, puţine şi repetitive, în sfera vieţii cotidiene, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului. Nu e nimic nou în a afirma că la aceleaşi persoane sau la aceleaşi întâmplări vorbitorii se pot referi în mai multe feluri şi că selecţia unei desemnări sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o formă de manifestare a subiectivităţii în limbaj. O veche problemă teoretică a fost actualizată de cercetările asupra limbajului politic şi publicistic: în acest caz, alegerea unei „etichete” sau a alteia pentru persoane şi evenimente este uneori acceptată „ca un rezultat firesc al existenţei unor perspective diferite asupra aceleiaşi realităţi”, dar e mai adesea privită cu suspiciune, ca o formă de manipulare ( „desemnarea tendenţioasă” ). Dincolo de o zonă de „normalitate” relativă (stabilită într-un cadru cultural dat şi dependentă de context), desemnările deviante presupun o motivaţie subterană, ascunsă  şi o intenţie persuasivă. Discursurile occidentale asupra eticii în presă nu uită să interzică desemnările prin etnie, culoare, religie care pot activa stereotipuri ale prejudecăţilor etnice, rasiale etc.[16]

    Evident că pentru realizarea unui stil jurnalistic reusit trebuie să se țină seama și de morala expunerii unui eveniment Aceasta se referă la valorile pozitive şi la cele negative. Acest termen se poaterezerva pentru etica intimă fiecarui individ, pentru simţul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă. Deasemeni deontologia se aplică în interiorul unei profesii. Ea este adesea  o  tradiţie  nescrisă care stabileşte prin consens, ceea ce “se face” şi ceea ce “nu se face”. (C. J.Bertrand, 2002, pag. 45). Deontologia le impune cetăţenilor îndatoriri. Un cod deontologic propune reguli stricte de urmat.[17]

       Prin urmare etica este un demers care studiază şi analizează conduita umană. Atunci când vorbim despre acest domeniu, ne gândim la un număr de noţiuni şi, înainte de a discuta despre principiile etice şi modul în care ele sunt de folos în demersul jurnalistic, esteimportant să definim două dintre aceste concepte. Tot de comunicare în limbajul jurnalistic ține și publicitatea repetată care se presupune că are avea o mai mică importanță în transmiterea unor mesaje ce țin de marketing. „Chiar dacă reclamele au un caracter efemer, o viaţă scurtă, efectele lor sunt de durată şi cumulative: urmele lăsate de ele fuzioneză ulterior pentru a forma un corpus de mesaje despre cultura care le-a produs. Aceste mesaje pot funcţiona atât pentru a reflecta, cât şi pentru a construi valori culturale: ele pot reflecta valorile grupului puternice din societate care au produs textele, dar reflexia în sine poate să se «cimenteze» până într-acolo încât să devină normal pentru toţi. Premisa acestei cărţi o constituie faptul că reclamele reprezintă forme de discurs care contribuie semnificativ la modul în acre ne construim identitatea. În acelaşi timp pentru ca reclamele să funcţioneze, ele trebuie să folosescă resursele commune ale limbajului în moduri în care ne pot influenţa deciziile şi pot avea o semnificaţie aparte pentru noi. Cele două aspecte ale analizei sunt inextricabile – studiul mesajului ar trebui să nu neglijeze câtuşi de puţin modul în care este transmis.”[18] De aceea în jurnalism cea mai mare importanță se acordă reclamelor dar și publicității în cazul ziarelor locale și naționale.

20 iunie 2014

___________________________________________

[1]Silvaş Alexandra, Comunicare educaţională, Universitatea Petru Maior, Târgu-Mureş, 2008, p. 1

[2]Ioan Lascu,  Stil şi expresivitate în presa de astăzi, Editura Scrisul Românesc, Craiova 2004, p. 17

[3]Luminiţa Roşca Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi 2004, p. 38

[4]Ibidem, p 44

[5] Ioan Lascu, op cit, p.17

[6]Ibidem,p.18

[7]Ibidem, p.18-19

[8]Luminiţa Roşca, op. cit.p. 53

[9]Constantin Stan, Libertate supravegheată. Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Meridian, col. „Meridian Press”Craiova 2002.

[10]Luminiţa Roşca, op.cit.,  pag. 13

[11]Ibidem, pag.14

[12]Ibidem, pag.18

[13]Ibidem, pag.21

[14]Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pag.220

[15]Ioan Lascu, Op Cit, p. 19-20

[16]Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Universitatea din Bucureşti, 2003

[17] Asist. Univ. Madalina Paxaman, Deontologia Mass Media,  Editura  Polirom, 2000,  p.  4

[18] Angela Goddard, Limbajul publicităţii, Trad. Bianca Pop şi Albert Borbely, Ed. Polirom 2002, p.13

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo