Revoluţia franceză în versiune neconvenţională

  Acţiune internaţionalistă, mediatizată drept franceză, nu a liberat spiritul uman, ci a introdus, în omenire, ceea ce este mai condamnabil în libertatea de a-şi exprima oricine părerea. Pentru aceasta a folosit, concomitent, cel puţin două arme: umanismul – în planul religios; raţionalismul – în cel filosofic. Prin umanism a subminat autoritatea monarhică şi pe cea a lui Dumnezeu şi a destrămat întocmirea creştină a societăţii. Prin sofismele raţionalismului a discreditat tradiţiile şi a semănat vrajba între clasele sociale. Proclamarea banului, pe orice cale ar fi el câştigat, drept unic criteriu de ierarhizare a oamenilor în societate este doar una dintre consecinţele nefaste ale mentalităţii instaurate la 1789.

 Pe marginea caracterului acestei mişcări sociale, Nicolae Iorga, adresându-se cititorilor săi, formulează următoarele aprecieri: “În ce priveşte revoluţia franceză, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, aveţi idei false. Învăţământul transmite cel puţin jumătate din ele. Manualele în care sunt cuprinse aceste idei se fură unele pe altele, iar profesorul, de cele mai multe ori, crede în ele.  Revoluţia de la 1789 a declarat că-i pentru toţi şi, a mai adăugat, că ea nu vine să cucerească – ea numai liberează. Dar, s-a întâmplat că, atunci când (organizatorii ei n.n.) au ajuns să libereze (au preluat puterea n.n.), nu s-au mai îndurat să plece, şi, au făcut toate acele rechiziţii şi prădăciuni, prin care şi-au pierdut încrederea populaţiilor pe care le-au eliberat (prin ale căror sacrificii de sânge au ajuns la cârma statului francez n.n.)”*.

Mai mult, „revoluţia franceză nu este făcută pe baza unor idei pur franceze. Ideile ei au fost răspândite prin Franţa, dar ele sunt ieşite din cugetarea europeană, sunt rezultatul ultim, forma ultimă a cugetării Renaşterii**”***.  Ea, “n-a fost făcută ca un act numai (totalmente n.n.) francez şi numai pentru francezi, ci, întocmai ca revoluţia rusească(;), în care pot intra toate naţiunile, a fost concepută în sens universal, internaţional, o  (ca n.n.) revoluţie general umană”****.

Explic: “Revoluţia franceză, venită la capătul raţionalismului, n-a însemnat liberarea aceea a omenirii – de care se vorbeşte necontenit. N-a însemnat aceasta nici sub raportul social şi economic, fiindcă deşi majoritatea ţăranilor au căpătat pământ – dar locuri care, adesea, nu produceau nimic -, ţăranul francez numai prin munca sa a reuşit să le facă izvoare de roade bogate, iar nu prin votul universal simplu. N-a făcut nici măcar selecţionarea oamenilor. Selecţionarea oamenilor a făcut-o Napoleon, nu revoluţia, şi el a făcut-o în afară de valorile revoluţionare, care, de altminteri, şi câte se creaseră, au fost, necontenit, cosite de coasa morţii, în schimbările de regim. Iar, în ce priveşte libertatea gândirii, pamfletele ieşite – în mare număr – la 1789, constituiau cea mai mârşavă presă care a existat vreodată, ţipăt continuu către vărsarea de sânge… Robespierre, care şi-a început tinereţea făcând versuri în onoarea dinastiei, s-a declarat, când a intrat în Parlament, duşman al pedepsei cu moartea, pentru ca, pe urmă, să prezideze cea mai formidabilă descăpăţânare care s-a pomenit vreodată. Prin urmare, revoluţia franceză nu a liberat spiritul uman, ci a introdus – prin ruperea tuturor stăvilarelor, prin înlăturarea oricărei responsabilităţi – ceea ce este mai condamnabil în libertatea de a-şi exprima oricine părerea. De altminteri, raţionalismul nu implică deloc servirea libertăţii. El se razimă pe un principiu care pentru dumneata este în afară de discuţiune, şi pe o serie întreagă de silogisme, care sunt imperfecte în realitate, când e vorba de lucruri omeneşti… Numai logică pură ca să ajungă la o anumită părere; iar odată ce a ajuns, pe logica lui dreaptă (insuficient de realistă şi excesiv de rigidă n.n.) la concluzia lui, jertfeşte o societate întreagă pentru afirmarea principiului”*****

Prin raţionalism, consideră Alexandru Lahovari, s-a ajuns că “Marat a cerut capetele a două milioane de francezi, pentru singurul cuvânt (motiv n.n.) că aceste capete nu gândeau precum capul lui (aveau alte convingeri social-politice decât el n.n.), capete din care a şi obţinut o parte destul de însemnată, iar Robespierre a făcut (ordonat n.n.) s ă funcţioneze doi ani ghilotina, în permanenţă, în contra tuturor partidelor care nu îmbrăţişau doctrinele lui, şi a făcut să curgă şiroaie de sânge ilustru şi nevinovat”(1).

Căci dacă, adaugă Alexandru Papacostea, “în Franţa, la 1789, locul de frunte îl aveau reprezentanţii bisericii, nobilimii şi regele, era, după cum zice Taine (istoric englez n.n.), pentru că, de multe veacuri, îl meritaseră. Printr-o imensă sforţare, ei construiseră, rând pe rând, cele trei temelii importante ale statului modern. De altă parte, spiritul filosofic care a premers revoluţiei, a retras orice autoritate tradiţiilor, religiei, statului: Tradiţia este falsă, prin operele ei este chiar răufăcătoare. Pe eroare se zideşte nedreptatea, întunericul îl conduce pe om la opresiune. Biserica este răul în specia umană; şi când răul va fi suprimat, nu va rămâne decât binele. Societatea tradiţionalistă este un ce iraţional, un produs fortuit al vremurilor, al instinctelor de nedreptate, de neegalitate, de nelibertate, ale celor tari faţă de cei slabi, deşi oamenii se nasc toţi egali şi liberi. Anterioare şi superioare privilegiilor cu care cineva s-a născut, sunt drepturile naturale cu care omul se naşte şi în care trebui reintegrat. Ca derivaţie a raţionalismului filosofic apăru raţionalismul politic, care a coborât (aplicat n.n.) teoriile la (în n.n.) fapte. Filosofii au clătinat şi oamenii politici au dărâmat”(2) ,“şcoala revoluţionară franceză constituind – opinează Alexandru Lahovari – şcoala clasică a urilor de clase”(3).

Prin urmare, conchide Mihai Eminescu, “nemaicrezând oamenii în ordinea divină, care nu era decât un nume pentru organizarea naturală de (până n.n.) atunci, au preferat egalitatea oricărei alte consideraţiuni, au preferat-o scutului ce şi-l crease (societatea n.n.) în contra concurenţei superficiale, au nivelat orice deosebire de clase şi au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi fost el câştigat. De atunci încoace, banul începu a ţine loc de talent, de muncă, de orice calitate şi predispoziţie înnăscută”.(4)

• Radu Mihai CRIŞAN, SPRE EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 255-259

*Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, pag. 79,80 

** Adică a acelei vremi despre care Petre Ţuţea conturează întrebări retorice, precum: “Omul Renaşterii? Filosofie, ştiinţă, artă, tehnică, economie, politică, domenii necesare, dar insuficiente, formând civilizaţia omului autonom, căutător, pseudocunoscător depărtat de raţiunea suficientă, de temeiul real şi de finalitatea reală, transcendentă, adică religioasă în esenţă. La scară umană – utilul, plăcutul, gratuitul, comodul şi eronatul. Umanism? Individualism limitat şi opac, omul presupus autonom, golit de mister, deci imaginar: omul înlocuitor al lui Dumnezeu; amoralism estetic; pseudomoralism laic; căutarea zadarnică a unităţii; perspectiva infinitului şi a morţii, ca formă de anulare a personalităţii umane; eroul şi plăsmuitorul presupuşi liberi; iluzia gloriei omului activ şi a pseudocreatorului(;); antropocentrism; cosmocentrism; păgânism… Omul autonom, emul sau înlocuitor al Divinităţii, este o stupiditate umanistă, cu rădăcini social-istorice sau naturale(;), o(;) rătăcire. Omul rătăcitor are înclinarea schilodirilor psihice, aşa cum este înclinat la viciu. Nu este un zeu al Pământului(;). Ce fel de zeu este această creatură a cărei putere spirituală se mişcă între eroare şi axiomă? Chiar axioma ne arată limitele puterii sale. Omul nu poate ieşi singur din orizontul misterului, iar semnele lui nu-i revelează adevărul, binele şi frumosul. Deşi trăieşte termenii: Divinitate, existenţa sa, natura, absolutul, viciul, eroarea, neantul, eternitatea, suferinţa, fericirea, înlănţuirea, libertatea, ordinea, haosul, ierarhia, valoarea, spiritul, materia, moartea şi nemurirea, spre exemplu, nu ştie de unde vine şi în ce scop, iar conştiinţa finitudinii, anormalităţii şi a incapacităţii de a face minuni îl situează în perspectiva absurdului. Apar, cu claritate, cele două ştiinţe: ştiinţa pământească a aparenţei şi cea transcendentă a realului”.(Petre Tuţea, Omul. Tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2003, pag. 436, 427)… “Omul, cum îl arată istoria, nu poate fi considerat ca măsura tuturor lucrurilor, măsura lui fiind aleatorie. Raportarea lucrurilor la Dumnezeu revelează limitele spiritului uman şi defineşte titanismul ca infantilism extrem”(ibidem, pag. 441)… “Umanismul extrem este antropolatrie, iar naturalismul este panteism”(ibidem, pag. 464)… “Un panteist – ateu cu mânuşi – sau (un n.n.) materialist, nu pot arăta (explica n.n.) cum dintr-o substanţă – materie informă şi infinită – apar moduri organizate, finite, ale caror structuri îmbracă forme logice. Mişcarea, acest atribut al materiei, considerată de materialişti ca principiul dinamic făuritor al existenţei, poate produce vârtejuri informe, nu ordine(;). Materialismul este o pseudoreligie, mai precis, o religie fără Dumnezeu. Nu singura… Panteismul spinozist, ca sistem filosofic, este strict determinist, stăpânit de necesitatea absolută, şi întrucât (,în accepţiunea lui, n.n.) Dumnezeu se confundă cu natura, El (Dumnezeu n.n.) este izvorul răului. Pentru acest motiv Herbart (filosof german n.n.) l-a numit pansatanism. Apoi, într-un Univers în care este cuprins Dumnezeu şi stăpânit de categoria necesităţii, eroarea n-are sens”(ibidem, pag. 431)… Şi, adaugă Nae Ionescu: “De la Buddha, prin Grecia, peste Cabala şi alte forme asiatice ale esoterismului iudaic, peste Spinoza, până la anumite nuanţe ale filosofiei contemporane, pretutindeni unde ideea transcendenţei nu-şi găseşte locul, unde convingerea mândră, dar tragică totodată – că, la urma urmelor, mântuirea nu stă decât în noi înşine – este stăpânitoare, omul este lăsat propriilor sale mijloace de a se lămuri singur şi a se smulge el însuşi bietei lui existenţe chinuite”.(Nae Ionescu, Opere, vol. I, Cursuri de metafizică, Editura Crater, Bucureşti, 2000, pag. 91) Ar constitui, însă, o gravă eroare ca, prin interpretarea ideilor pe care le-am redat, să se ajungă la considerarea lor drept pledoarie pentru pesimism depresiv, respectiv pentru inacţiune şi pentru abandonarea raţiunii. În acest sens, acelaşi Nae Ionescu precizează: “Pesimismul trebuie fondat ca sistem filosofic şi nu adoptat ca atitudine generală în faţa existenţei, şi această fondare şi soluţionare trebuie să urmărească, în chip necesar, drumurile raţiunii”.(ibidem, pag. 92) “Durerea o simt toţi; şi fiecare om e înclinat, în anumite momente,  a se plânge, socotindu-se ca purtătorul unui păcat originar, din puterea căruia nu poate scăpa. Dar o considerare filosofică a problemei cere mai mult decât atât. Ea cere dovada raţională că suferinţa există cu necesitate în însăşi natura lucrurilor, că ea este plămada întregii închegări a Universului (ibidem)…Nu murim pentru că am păcătuit, ci păcătuim pentru că suntem muritori, pentru că suntem oameni. Este adevărat că Sarpele a întins Evei mărul, dar(;) i l-a întins tocmai pentru că ştia că Eva îl va primi. Deci, înainte de a păcătui, era în om posibilitatea de a păcătui. Aşa că tot răul vine din însuşi faptul că suntem oameni”(ibidem, pag. 97)… “Creştinismul a apărut ca doctrină a iubirii. Faţă de idealurile lumii antice el reprezintă un fel de răsturnare a valorilor. Căci nu mai este iubirea greco-indiană, mişcare de jos în sus, de la individul activ către un Dumnezeu indiferent; sau iubirea care se destramă în contemplarea fericită a fiinţei supreme. Scopurile cunoaşterii stau şi aici (şi în creştinism n.n.), netăgăduit, în Dumnezeu; dar începutul şi desfăşurarea procesului cunoaşterii stau la Dumnezeu. Este anume, voia unui Dumnezeu plin de iubire ca noi să ne mântuim cunoscândul, şi nu o acţiune spontană a noastră, întreprinsă de noi, din motive stabilite de noi. Tocmai de aceea, în creştinism, mântuirea se sprijină nu pe o acţiune proprie, autonomă, ci pe un răspuns la acţiunea dumnezeiască. Numai în măsura în care noi răspundem iubirii ce se coboară de sus, putem nădăjdui să cunoaştem fericirea. Stă în esenţa creştinismului că numai prin acest reciproc proces de iubire de la Dumnezeu la om se fundează posibilitatea mântuirii. Puterea creatoare a lui Dumnezeu a fost pusă în mişcare de iubire, iar necontenita mişcare a spiritului către Dumnezeu nu e decât reacţiunea firească a creaturii către izvorul de iubire din care şi prin care el (,spiritul omenesc, n.n.) s-a născut. Consecinţă a acestei concepţii este, în opoziţie cu lumea greco-indiană, primordialitatea iubirii în procesul cunoaşterii. Actul iubirii precede şi pregăteşte în fiecare dintre noi cunoaşterea; şi, ceva mai mult, numai ea (iubirea n.n.) o face posibilă”. (ibidem, pag. 93, 94) Căci, “orice cunoştinţă poate fi căpătată numai în măsura în care conştiinţa noastră ia o atitudine şi anume – psihologiceşte şi nu sub raportul valorificării sentimentale – , o atitudine simpatică faţă de obiectul respectiv; şi, cu atât mai completă (mai amplă şi mai profundă n.n.) va fi cunoştiinţa, cu cât interesul, iubirea noastră pentru obiectul corespunzător, va fi mai puternică. Aceasta e soluţiunea epistemologică a problemei noastre”(ibidem, pag. 94, 95), adică, aşa cum se exprimă Petre Tuţea,  a înţelegerii faptului că “ştiinţa limitată şi absolutizarea sunt departe de real şi de pur, nu pot scoate omul din impas – cum nu-l pot scoate nici iluziile dialectice ale experienţei deschise -“(Petre Tuţea, Omul. Tratat de antropologie creştină, pag. 427), dar că “omul poate ieşi din frământările produse de polarităţi, devenire şi mister, prin revelaţie, când este favorizat, sau prin credinţă în adevărurile comunicate de inspiraţi”. (ibidem) 

*** Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 79 

**** ibidem 

***** Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, pag. 280-295 

(1) Alexandru Lahovari, Discurs rostit în Şedinţa Camerei din 2 decembrie 1888, în A fi conservator, Antologie, comentarii și bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, pag. 309 

(2) Alexandru Papacostea, Tradiţionalism şi raţionalism, Prelegere susţinută în octombrie 1924 la Universitatea din Cernăuţi, în A fi conservator, pag. 185, 186 

(3) Alexandru Lahovari, op.cit., în A fi conservator, pag. 156 

(4)  Mihai Eminescu, Din memoriile…, Timpul, 27 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 114 

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook