Cuvintele şi tăcerile ard fără flacără

Nuta Craciun

*
zid fără nici o fereastră
zid fără nici o fereastră această tristețe
se plimbă cu bicicleta
pe străzile sângelui părăsit
de tine se poate muri gândesc
numai silueta ta prin subțirimea duminicii
se limpezea ca o fântână
îmbrăcată-n cagulă
clipa de care-mi ancorez monologul
aruncă praf în ochii morții

*
cuvintele şi tăcerile ard fără flacără
unii oameni nu aleg să se sinucidă
când ninge
pe umeri le cresc cercuri polare
dar nu se plâng
îşi cumpără o inimă nouă
şi îşi răsfaţă pântecul tânăr şi trist
pe ritmurile neauzite ale unui clopot
care încăpăţânat îi strigă la viaţă
apoi sărută pereţii singurătăţii lor
ca pe icoane din alte lumi
în care cuvintele şi tăcerile ard
fără flacără
ei ştiu că pentru fiecare uşă închisă
există o cheie
că unele lucruri mor în adâncul lor
iar altele cântă
precum iarba în coasă

*
mâna mea oarbă
rătăceam pe drumuri
pentru a mă întâlni cu mine însămi
eram doar o femeie
cu pietre cusute-n pântec
fără să cunosc forma copacului
ce mi-a furat soarele
Tu m-ai iubit dintotdeauna
îmi trimiteai aripi
ca să-mi ajung din urmă visele
îmi răstigneai mereu cuvintele
care mințeau
adevărul a venit de sus
pe fir de lumină
când creştea lumina creşteam şi eu
odată cu ea
mâna mea oarbă
a învățat să construiască
un Dumnezeu întreg

*
e de-ajuns să parcurgi o înserare
şi ea ţi se va părea veşnică
atât se va mula pe spinarea ta
drumul
încât vei crede că tu îl porţi pe el
iarna asta a venit prea devreme
uite cum i se închide pleoapa
discret
peste promisiunile acestei nopţi

*
scrisori de îmblânzit mâinile
îmbătrânesc pereții
gândul meu desenează porți
pe care nu intră niciodată nimeni
nici o silabă de duh
între zidurile acestei nopți
în tâmple-mi huruie tramvaie
timpul s-a spânzurat de clanța usii
amintirea e o casă
cu borne kilometrice
în loc de pereți

*
unghiul acesta de dor
din unghiul acesta de dor
simt cum bate pulsul serii
sporind întunericul
poate curând se întoarce dimineaţa
şi fluturii au iarăşi măşti
de primăvară
poate curând se trezesc oglinzile
cu zâmbetul nostru
pe buze

*
anotimpuri cu pălării vechi

se opresc în ochii de piatră
oile negre rumegătoare
un cal în grădina cu meri
are mereu ochii încercănaţi
de dor
liniştea de pe obrazul mamei
se înalţă în copacii cu lună plină
aduceri aminte grăbite
ca nişte cireşe
în guri flămânde de copii
în cutele frunţii cresc flori
pentru fiecare amintire
un mănunchi
numai ochii mei
poartă acum întunericul
altui oraş

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook