Drumul către servitutea tehno-feudală

O fostă membră a unui partid politic autohton cu înclinații progresiste, cunoscută în urma unor postări anterioare controversate despre renunțarea a proprietatea privată și trăitul “în grupuri”, a pus în circulație recent un articol publicat sub semnătura Idei Auken, parlamentar danez, pe World Economic Forum în urmă cu 3 ani (noiembrie 2016), cu o tentă anticipator-utopică:

„Bine ați venit în anul 2030. Nu dețin nimic. Nu dețin o mașină. Nu dețin o casă. Nu dețin aparate sau haine. Tot ceea ce consideram în trecut un produs a devenit acum un serviciu: transport, cazare, mâncare și toate lucrurile de care avem nevoie în viața noastră de zi cu zi.

Nu mai are nici un sens să deținem mașini, când putem apela la vehicule fără șofer care ajung la noi în câteva minute.

Banii de chirie îi câștig subînchiriind spațiul luat cu chirie în care trăiesc (sau o parte din el) atunci când nu am nevoie de el (sunt la muncă sau plecat din oraș).

Uneori am chef să gătesc. Echipamentul necesar este livrat în câteva minute. De când transportul e gratuit, nu mai are sens să ții în casă ustensile de bucătărie. Le închiriezi când ai nevoie de ele.

Cumpărături. S-au transformat în alegerea lucrurilor de folosit, pe care le închiriez. Uneori aleg eu, alteori vreau ca algoritmul să o facă pentru mine.

Toate astea au făcut posibilă economia circulară. Când produsele devin servicii, nimeni nu mai e interesat de obiecte care nu țin mult. Totul e gândit să fie durabil, reparabil și reciclabil. Folosim energie curată și metode de producție curate. Nimeni nu îndrăznește să se atingă de ariile naturale protejate, pentru că suntem toți conștienți de valoarea lor în calitatea vieții noastre. În orașe sunt spații verzi, plante și arbori peste tot.

De când inteligența artificială și roboții au preluat o mare parte din munca noastră, avem timp să mâncăm bine, să dormim bine și să petrecem timp cu alți oameni. Avem mai mult timp de gândire, de creație și de dezvoltare.

Viața noastră este mult mai bună decât cea de acum zece ani, când devenise atât de clar că nu puteam continua cu același model de creștere, care generase boli ale stilului de viață, schimbări climatice, criza refugiaților, degradarea mediului, orașe congestionate, poluarea apei, poluarea aerului, tulburări sociale și șomaj.”

Cea care a distribuit textul a comentat, la rândul său, că scenariul de mai sus rezolvă în primul rând problema sărăciei și inegalității și ține cont și de generațiile viitoare, menționând și câteva linkuri “utile” pentru închirierea hainelor, a ustensilelor de bucătărie, închirierea unor locuințe pentru perioade scurte de timp etc și a adăugat, a doua zi, previziunile lui Dieter Zetsche, fost director general al „Daimler AG”, exprimat încă din 2017, despre cum va evolua lumea:

„Autoturisme. Nimeni nu va mai avea maşini-proprietate, însă toţi vom avea acces la mașini. În 2020 va începe falimentul industriei auto. Multe dintre companiile producătoare de maşini tradiţionale vor înceta să mai existe. Altele, precum Tesla, Google şi Apple vor revoluţiona industria auto construind nişte calculatoare inteligente pe roţi. Nu vei mai avea nevoie de o maşină personală. Tu şi copiii tăi vor putea chema o maşină printr-o aplicaţie mobilă. Maşina va fi fără şofer, tu vei plăti şi ea te va duce la destinaţie. Asta va transforma oraşele, pentru că parcările vor constitui doar 5% din suprafaţa acestora. 90-95% dintre fostele terenuri de parcare vor deveni parcuri și locuri de joacă.

Locuințe. Nimeni nu îşi va mai cumpăra o locuinţă pentru că toţi vor locui în spaţii închiriate, şi asta pentru că se va putea munci în timpul călătoriilor şi astfel oamenii vor căuta constant un loc mai frumos pentru a trăi.”

Și tot așa.

Nu voi intra în discuții despre natura cvasi-comunistă și colectivistă a perspectivei, au făcut-o deja numeroși comentatori.

Aș menționa, însă, două comentarii văzute pe rețelele sociale, care, deși vin din două perspective diferite (de stânga, respectiv de dreapta), converg pe undeva, într-un punct nenumit, dar implicit: libertatea.

“Perfect, asta e calea! Comodificarea totală a vieții, alienarea supremă, omenirea va fi ca o cireadă crescută «productiv» în cuști metalice bine monitorizate, controlate și deținute de câțiva șmecheri. Va fi numai bună de muls cireada asta obedientă și alienată pentru profitul lor, al celor puțini și puternici, deghizați în «emancipatori» pentru ca fraierii să-i iubească și să-și ducă jugul cu mândrie. Bine ați venit în tehno-feudalism! Dacă asta vor elitele liberale pentru omenire în zece ani, mai bine ne punem pe distrugerea ei de acum. Ne scutim de chin.” (B.P.)

Și:

“Bun, dar când nu ai o proprietate personală palpabilă, corporală, ci numai servicii, numai bine se va implementa și un sistem de credite sociale precum cel chinez și t vei trezi că nu ai acces la respectivele servicii pentru că nu ai fost cuminte: ai refuzat să ieși cu un transsexual la întâlnire, ți-ai exprimat supărarea pe imigranții care ți-au pus mâna pe fund, etc… “ (P.A.)

De fapt, miza comună o constituie implicațiile acestei utilizări universale a bunurilor în regim de non-proprietate (“servicii”), și anume legătura intimă dintre proprietatea personală și libertatea personală.

Ceea ce ne prevestesc autorii citați la început poate fi tradus fie într-o cheie comunistă, fie într-una (tehno-)feudală, cum o definea unul dintre comentatorii citați: bunurile, oricât de universal ar putea fi folosite prin închiriere, trebuie să se afle, la bază, în proprietatea cuiva care le pune în circulație: fie o proprietate centralizată total – statul (ca în comunism) -, fie oarecum descentralizată – câțiva mega-proprietari privați / corporații (“seniorii” din feudalism) -, ambele situații fiind de natură să genereze servitutea utilizatorilor față de proprietarul ce are dreptul de dispoziție.

Pentru a înțelege legătura dintre proprietatea personală corporală și libertate, aș evoca argumentele lui Savian Boroancă dintr-un articol ce pleda pentru păstrarea formei cash a banilor – într-o epocă în care se încurajează tranzacțiile on-line și scoaterea din circulație a monedei/bancnotei – și pentru cărțile tipărite:

“De ce îi deranjează tranzacţiile cash? Pentru că sunt dificil de taxat. Mai mult, tranzacţiile sunt private şi anonime. În timp ce ei urmăresc să taxeze, să colectivizeze, să supravegheze şi să cunoască tot în numele «binelui comun»  – niciodată definit sau explicat. Prin urmare, vor construi pseudo-motive pentru a-şi justifica atacul. (…)

Banii cash sunt, în multe feluri, asemeni cărţii  –  acea relicvă a trecutului, care păstrează o lume în alb-negru, scrisă în 2D pe foaie, a cărei parcurgere e lentă şi, pentru mulţi, plictisitoare, dar care te poate face conştient de libertatea raţiunii. Cartea, în format fizic, are farmecul şi rolul ei, deşi este inferioară, din punct de vedere al eficienţei, unui ecran portabil. Ea a trecut testul timpului şi a rezistat cenzurii regimurilor totalitareA fost transmisă, din mână în mână, pentru a păstra speranţa şi pentru a revela cunoaştere. Cartea «funcţionează» fără a avea nevoie de energie, acces la internet, semnal telecom sau alte tehnicalităţi, la fel ca banii cash. Sigur, există şi cărţi cu idei nocive, dar acestea nu pot fi oprite sau învinse, prin abolirea existenţei cărţii ca vehicul al cunoaşterii, ci trebuiesc combătute cu argumente, prin educaţie. Atât banii cash, cât şi cărţile, îşi au locul în societate, nu pentru eficienţă, ci pentru că deservesc un scop, iar oamenii care înţeleg acest scop, nu vor renunţa la ele. Dincolo de metaforă, cheltuielile cashless sunt, toate, cheltuieli supravegheate ce pot fi, oricând, controlate, iar accesul la cont poate fi blocat la un click distanţă. De cealaltă parte, existenţa banilor cash înseamnă, pentru fiecare individ, mai multă libertate.”

De ce este evocat, mai sus, sistemul feudal în legătură cu luarea universală (de către marea masă a populației) în folosință și sharing a unor bunuri aflate, practice, în proprietatea câtorva mâini?

Feuda este termenul uzual în evul mediu prin care se înțelege domeniul pe care vasalul îl primea în stăpânire de la seniorul său, în schimbul anumitor obligații și a recunoașterii suzeranității acestuia, pentru faptul că îi păstra credință și se obliga să-i presteze anumite servicii.

Poate că sună un pic fantezist și anacronic în zilele noastre, dar un observator critic al noii economii modelate de giganții digitali, precum Evgheni Morozov, remarca faptul că marile companii, precum Google și Facebook, prin tendința de a extinde modelul economiei de date de la browsere și rețele sociale către activități cotidiene, „vor ajunge să conducă, într-un final, infrastructura de bază care face ca lumea să fie funcțională”. Astfel de „overlords” vor putea, odată consolidat oligopolul asupra accesului la servicii, să perceapă taxe pentru orice acțiune intermediată de un ecran și un buton, într-o „hiper-modernă formă de feudalism”.

Zach Scott, în Digital Feudalism, face o comparație detaliată între ecosistemul digital și feudalism, considerând că utilizatorii platformelor de internet, în special ai rețelelor sociale, sunt asemenea șerbilor sau iobagilor din feudalism, care generează date și conținut, pe când proprietarii acestora, cei care exploatează și folosesc valoarea produsă de utilizatori, sunt noii seniori.

Integral pe Reacționarii


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns