Suprapuneri

Nesfârșiri
diminețile sunt
din ce în ce mai scurte
scorojite de pe cerul încercănat
așa începe adâncul mirării
îndepărtat precum copilăria mea
precumpănitoare
veșnicia se scurge
către alte lumi
inima are un singur anotimp
căruia îi soarbe culorile
încă dinainte să le nască
undele umbrele
din fiecare ieri
coboară moale înspre
nelocul meu din rai
câtă orbire peste înțelesurile zilei
peste zarea sfâșiată de chemări
câtă nesfârșire
*
Suprapuneri
ți-am spus vreodată cât de mult
îmi place miazănoaptea
din spatele surâsului tău?
Câteodată
luna e mai mare decât soarele
săptămânile ce le aduni în gând
sunt zidite dintr-o singură zi
câteodată
ca niște reîntoarceri
versurile chemări
unele primite
unele privite
se rostuiesc într-un cer
construit doar pentru noi
între timp
somnul rugină
se suprapune peste începuturi
o boare tânără ne decupează pleoapele
*
Ascunderi
respirațiile timpului
ne mușca de vise
completând adausul de răni
ce mocnesc sub cenușă
îngeri perfizi ne aprind gândurile
apoi își dau foc și ei
aerul e tulburat de răzgândiri
jocul ezitării e tulbure
tulburele e tulbure și el
cumplită e strădania noastră
de a hipnotiza moartea
oriunde vrem să ne naștem
e ocupat de alt oriunde
mai bine cațără-te pe chemarea mea
și hai să ne-ascundem
în ultima lacrimă a lui Dumnezeu
aici chiar și neînțelesurile
au înțeles
*
Zăvorâri
orice înger liber
are nevoie de o poveste
orice înger captiv
are nevoie de un înger liber
și doar în strigătul lor împerecheat
se retrage cerul
să-și aducă aminte
dar ce este mai orbitor
decât patima unei iluzii?
libertatea adevărului
poartă cele mai grele lanțuri
și din memoria ei cea fără memorie
gândurile bătrâne
trec sfâșietor prin gândurile tinere
Dumnezeu mai are timp
doar cât să-și culeagă ultimile versuri
apoi se va zăvorî definitiv
în propriile-i răni
*
Pesimism
de ce
văd doar jumătatea plină
a umerilor tăi goi?
de ce
parfumul acestei coaceri
l-ai zăvorât într-o singură uitare?
timpul ne-a durut
și ne-a tăcut
până ne-a dat voie să ne naștem
apoi tăcerea
a devenit minciună
a bătut la poarta sângelui
și acum e vina ce ne vine-n vene
ți-am ales o toamnă mai ritmată
dar niște îngeri mai pesimiști decât noi
ne culeg lacrimile
le rostogolesc în golurile
lăsate de iluzii
și tu te vei putea neconteni
în acest trecut neîntrecut
iar acceptarea va arde-n noi
ca o destăinuire

Valentin Irimia
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook