Povești cu tâlc din Marele Război (LXVIII). O moarte demnă sau o viață rușinoasă?

La 14/15 August 1916 considerabile unități ale Armatei Române au trecut Carpații pentru a elibera Transilvania și „a pune capăt suferințelor fraților noștri de peste munți”. Au fost reputate mai multe succese, dar ca urmare a contraofensivei pornite de Puterile Centrale am fost nevoiți să ne retragem. În lunile septembrie-octombrie 1916, numeroase ciocniri între cele două armate rivale s-au desfășurat în Munții Hunedoarei și ai Gorjului. Superioritatea numerică, tactica inedită și armamentul din dotare au înclinat balanța în favoarea germanilor și austro-ungarilor. Ca urmare, în pofida vitejiei arătate de ostașii români am fost nevoiți să ne retragem.

Într-o astfel de ciocnire, detașamentul condus de locotenent-colonelul Homoriceanu a fost respins cu foarte mari pierderi de pe înălțimile Gura Mare și Scărișoara. În aceste condiții și-a continuat retragerea în mare debandadă spre sud, înspre satele Gorjului de sub munte, lăsând în mâinile inamicului numeroși prizonieri precum și cele două baterii de munte de 63 mm.

Din nefericire, dezastrul nu s-a limitat doar la aceste prejudicii de neimaginat. Însăși comandantul detașamentului a fost surprins de inamic în satul Vaideei-Gorj și făcut prizonier împreună cu întregul său Stat Major. A fost capturat inclusiv drapelul Regimentului 59 Infanterie, deci umilință supremă! Un participant direct la campania de la Jiu din toamna anului 1916, căpitanul în rezervă și memorialistul de mai târziu Ion D. Isac, nota că: „(…) detașamentul Homoriceanu, în forță de aproape două batalioane, cu două companii din Regimentul 58 – comandate de maiorul Stoian, cu bicicliști, cu călărași (…) fără măsuri de pază cade peșcheș în mâinile dușmanului, fără să tragă un foc” (!).

Totuși, un pluton al acestui detașament vitregit de soartă și de negura vremurilor, condus de sublocotenentul Ion Bardan (învățător în civilie, din Tg. Cărbunești-Gorj) nu acceptă înfrângerea și prizonieratul. Asemeni regelui spartan Leonidas în Antichitate, destoinicul nostru comandant ordonă oamenilor din subordine să adopte poziția de luptă, apoi împreună „se aruncă la baionetă în rândurile dușmane” în dorința de a găsi o cale de scăpare. „Cad polog (ca un mănunchi de iarbă cosită, n.n. – G.S.) bavarezii, în dreapta și în stânga și după ce-și răzbună moartea, cade și el, străpuns dintr-o dată de mai multe baionete”.

Sacrificiul suprem. Deși știa că șansele de reușită erau practic inexistente, totuși cutezătorul kamikáze gorjean nu a ezitat să spele onoarea întregului său detașament. Prin gestul său de vitejie a reușit să demonstreze faptic că eroii nu mor niciodată. Adică, decât o viață rușinoasă mai bine o moarte demnă! Și da, aceasta nu este o lozincă antamată de cerberii vreunui regim odios din secolul trecut ci o zicală veche cât lumea, pătată la propriu cu sânge și de vitejii Gorjului în Primul Război Mondial. Este dilema zilnică a oamenilor de bun simț, ne trăim viața cu demnitate sau apucăm pe calea răului, cea luciferică? Zi de zi la școală cu învățăceii săi, numai pe calea demnității și a corectitudinii, învățătorul Ion Bardan nu putea alege calea răului. Sub nici o formă. Oare câți dintre noi, azi, putem să-i urmăm exemplul?

Gabriel Sarcină

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook