CENTENAR: 100 de ani de la nașterea Sfântului Închisorilor. Mărturie despre sfințenia și mucenicia lui Valeriu Gafencu
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet
Valeriu Gafencu a pătruns în conştiinţa mea brusc şi luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud şi apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se afla un tânăr deţinut politic, a cărui trăire creştină răspândeşte în jur o forţă binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalţi fraţi de suferinţă şi asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propavaduiasca, să încurajeze, să înalţe sufleteşte, spre desăvârşirea creştină, pe cei din jur. (…)
În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea şi alte suflete alese.
Între timp, se formaseră în închisoare şi alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecinţă – mai lumeşti. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axaţi – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creştine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare şi punţile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalţi nu se gândiseră. De ziua conducătorului principalului grup advers, dr. Victor Biriş, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urât ani mulţi şi a făcut un apel călduros la reinfiriparea legăturilor sufleteşti dintre grupuri, în duhul iubirii şi înţelegerii creştine. Atât Victor Biriş cât şi cei din grupul lui au rămas uimiţi de gestul lui Valeriu şi au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creştin. Pentru o bună bucată de vreme, relaţiile dintre grupuri s-au îmbunătăţit.
În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia şi alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuţi preocupaţi de problemele creştine. Am primit şi eu un caiet lucrat de el şi Ioan Ianolide.
În anul 1948, am fost arestat, condamnat şi trimis la penitenciarul Piteşti, unde fusese adus şi Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoştinţă cu el şi am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emana, fără încetare, un fluviu de iubire şi o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.
Nu am stat în aceeaşi celulă însă, aşa cum aş fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se afla într-o celulă, la acelaşi etaj cu mine şi că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei şi celorlalte condiţii inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă şi să pregătească ”reeducarea” de la Piteşti. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apţi să reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Piteşti şi trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocnă. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârşitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se ţină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalţi l-am sprijinit şi i-am purtat bagajul. În vagonul-duba, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos şi a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănţuite de duşmanii credinţei.
Ajunşi la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creştin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezenta. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins şi eu aripi sufleteşti cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinţei adânci, pe care teoretic, o cunoşteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spala sufletele de necurăţiile acumulate de-a lungul anilor, şi mi-a deschis drumul naşterii din nou: metanoia.
Alimentaţia e la Târgu Ocna, mai bună, şi repausul prelungit la pat, împreună cu puţinele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Deşi nu se putea încă ridică din pat, energia lui în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni şi bolnavi din alte camere. Îl ascultau şi se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulţi au primit atunci acea lumină creştină, care i-a însoţit apoi întreaga viaţă.
S-au scurs câteva luni şi de la Piteşti au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizaţi de cele întâmplate acolo şi înspăimântaţi, s-au constituit într-un grup pe care ofiţerul politic l-a însărcinat să declanşeze şi la Târgu Ocna procesul de ”demascare şi reeducare”.
Aflând de ororile petrecute la Piteşti, Valeriu s-a întristat şi ne-a spus: ”Ne aşteaptă şi pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte şi să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.
Printre cei sosiţi cu unul din aceste loturi se afla şi Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede şi s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu şi altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toţi cei hotărâţi să se opună ”reeducării”, chiar cu preţul unor suferinţe sfâşietoare şi al sacrificării vieţii, rămânând până la sfârşit pe poziţia de mărturisire a Domnului Hristos şi de respingere a ateismului comunist. Condiţia reeducării era lepădarea de credinţă, apostazia.
Într-adevăr, ”reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, şantaje, ameninţări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete şi medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuşi să-şi ”spele creierul”, renegându-şi trecutul şi însuşindu-şi mentalitatea marxistă. S-au înregistrat şi brutalităţi, acte de violenţă. Atunci s-au văzut roadele influenţei profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu şi prietenii săi asupra masei de deţinuţi bolnavi. Ofiţerul politic şi reeducaţii nu au obţinut nici măcar un singur succes categoric. (…)
În această perioadă a sosit la Târgu Ocna şi pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instală în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocnă. Ceilalţi bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla şi Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoştinţe şi comentarii religioase, dar în spiritul bunei credinţe şi al dragostei creştine, care urmăreşte apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalităţi alese, ci două concepţii şi mentalităţi creştine: cea ortodoxă şi cea protestantă.
În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Uşa camerei era încuiată ziua şi noaptea, încât cei opt inşi adunaţi acolo, printre care şi Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalţi. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justeţea punctului sau de vedere. (…)
Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna a unui grup de cinci inşi, din care făceam şi eu parte. Ceilalţi, care fuseseră izolaţi împreună cu noi, au fost duşi înapoi, în secţia bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji. (…)
Valeriu cunoştea bine literatura teologică şi mistică. Studiase anume scrierile Sfinţilor Părinţi, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar şi mai modernii Bulgakov, Soloviev şi Berdiaev. Deşi el însuşi avea o pronunţată componenta mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revarsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)
O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu Ocna, că deţinut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei şi să oficieze în taină Sfântă Liturghie şi slujbe pentru morţi. Avea acum asistenta spirituală canonică.
Se ştie că puterile satanice se înverşunează cu osebire asupra celor ce îşi închina viaţa lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupeşti, pe care le înlătura prin rugăciune şi gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iaşi, primise o cruciuliţă de aur, cu lanţ, de la o tânără care îl admira mai de mult. Acea fată se numea Seta şi, iniţial, Valeriu intenţiona să se căsătorească cu ea. În condiţiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obţine aprobarea părinţilor fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciuliţa însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate percheziţiile, iar la moarte prietenii i-au introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaştere la o viitoare deshumare. (…)
Moartea lui s-a petrecut, ca şi viaţa, sub semnul credinţei fierbinţi şi al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ”Maine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa încât să vină, rând pe rând, la mine, în linişte”. Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toţi cei ce-l iubeau, îl respectau şi-l admirau. Şi nu erau puţini. Într-adevăr, în ziua anunţată a murit, pecetluind cu jertfă lui o existenţă închinată credinţei creştine, înaltă şi rară stare de ”theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.
Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secţie şi nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în şoaptă şi s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente faţă de noi şi nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până şi inimile de piatră se înmuiau, simţind fluidul ce emană din el.
Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfăţişez, că argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calităţi cu care l-a învrednicit Dumnezeu:
- Înalt trăitor creştin. A trăit viaţa de sfinţenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situaţie, la luptă cu sine şi la luptă cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune şi convingeri creştine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine şi fapta creştină.
- Mărturisitorul. A propovăduit credinţa creştină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulţi ”creştini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreştinarea ”în formă” la cea ”în conţinut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat şi pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”Aş vrea să intru în Împărăţia Cerurilor pe aceeaşi poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deşi Valeriu scotea în evidenţă în orice ocazie valoarea spiritualităţii ortodoxe, era foarte înţelegător faţă de celelalte confesiuni creştine. Intervenţiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.
- Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele şi neputinte, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:
a) Când s-a urcat în masina-duba de la penitenciarul de tranzit Văcăreşti, spre Târgu Ocna, treaptă acesteia fiind foarte înaltă, nu a reuşit să se ridice pe ea şi atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în duba”.
b) Din cauza şederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau şi zemuiau. El se lasa pansat în linişte, deşi ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor şi nici măcar nu gemea.
c) Cu ocazia unei injecţii intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular şi el o simţea cum trece prin vene şi artere, prin inima şi creier. Deşi era conştient de pericolul emboliei, surâzând şi cu o adevărată linişte, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin braţ, acum prin inimă”. Medicul deţinut, chemat de urgenţă, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare şi că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a şi întâmplat.
d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operaţiei de apendicită, efectuată ”pe viu”.
e) În perioada de anchetă şi apoi în închisori, a suportat cu umilinţă torturi, ocărî, persecuţii, fără a riposta vreodată. Totuşi, nu a făcut nicicând vreo concesie de conştiinţă, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viaţă creştină pentru care luptă.
- Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ”răpit în ceruri”, să ”iasă din sine” şi să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l aşteaptă în viaţa veşnică.
- Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline şi a lepădării de sine, jertfindu-şi viaţa, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinereţe fusese comunist.
La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit şi atitudinea lui fermă împotriva ”reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie şi a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deţinuţii bolnavi, fiind de fapt centrul spiritual al rezistenţei împotriva ”reeducării”, la Târgu Ocnă. Aceasta l-a făcut pe ofiţerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare şi pachet cu alimente şi medicamente, răpindu-i astfel o şansă de supravieţuire.
Mă rog lui Dumnezeu că această mărturie şi cele alăturate să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viaţă binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, şi ca recunoaştere a intrării lui în ceaţă aleasă a Fericiţilor şi Sfinţilor, ce alcătuiesc ”Biserica triumfătoare”. Nu pentru slavă lui pământeană, ci că oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleşi, ce s-au ridicat la puterea de credinţă şi jertfă a primilor martiri creştini.
- Alexandru Virgil Ioanid, Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediţie îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 85-94.
- Alexandru Virgil Ioanid este cel care a iniţiat strângerea de mărturii despre sfinţenia lui Valeriu, dar nereuşind să-şi termine lucrarea pentru că a trecut la Domnul, această iniţiativă a fost preluată ulterior de Nicolae Trifoiu şi manuscrisele strânse au fost publicate sub titlul ”Studentul Valeriu Gafencu…”.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook