Gheorghe Urdea Slătinaru

Linistea nopții plină de ceață si fără de lună nu era tulburată decât de frunzele uscate de toamna târzie ce fosneau sub labele enorme ale câinelui lup; arătarea ireal de mare, deși nu avea nici măcar un an, pășea hotărâtă prin pădure urmând imperturbabil un traseu précis; de gât îi atârna un săculet destul de voluminos care părea însă să nu-l deranjeze deloc. Strabatuse deja vreo noua kilometri de cand iesise din satul Grid, de lângă Veneția de Jos pentru a se afunda mai apoi in locul ce-l adăpostea pe stăpânul lui. După ce ocoli o viroaga, lupul începu sa scâncească stins, mergând târâș. La auzul lui, dintr-o vizuină tainică iesi un om. Ingenunche lângă animal si în timp ce-i mângâia cu duiosie coama sură, îi dezlegă de la gât saculețul. Scoase din el o bucată de slănină, o pita si putină brânză. Mirosi coltucul de pâine, și, pentru o clipă, simti adierea femeii lui, a mâinilor ei ce frământaseră aluatul stropit cu lacrimi. Pe om îl chema Gheorghe Urdea Slătinaru si de10 ani luase calea luptei din munti împotriva comunismului. Pentru cateva clipe cele doua “sălbăticiuni” se priviră ochi în ochi; cu greu ti-ai fi dat seama care scânteiau mai tare, căci aveau multe de povestit. In 46” când venisera comunistii în sat pentru a organiza “alegerile”, se loviseră de un zid greu de răpus. Gheorghe, Ursul, cum îi spuneau tăranii, datorită staturii impunătoare, nu avusese prea multe cuvinte de schimbat cu slugile roșii si, împreună cu alti făgăraseni hotărati, puse mâna pe ghioaga tintuita si-i lecui pe trimisii judetenei de partid de propagandă, alergându-i pe ulite până ce acestia isi luară piciorele in spate si fugira din sat. Peste câteva zile în schimb, se întoarseră, dar nu singuri ci laolalta cu străinii. Kalasnikovul rusesc deschise în cele din urmă urnele de “vot”, dar nu si pentru Ghiță care se hotărî sa ia calea codrului. Isi îmbrătisă pe fugă nevasta, băgă în sân o icoană pe care i-o dăruise maicuta lui si plecă în munti. De câine nu putu să scape; desi îl alungă, il bătu chiar, acesta se tinu după el kilometri în sir, si-l urmă până la ascunzatoarea pe care si-o improvizase în creierii muntilor. Incercară pentru un timp să vâneze împreună, de cele mai multe ori le reusea, în schimb focul pentru pregătirea bucatelor iî trădase de câteva ori si comisarii sovietici le luară urma; reusiseră însă să scape de fiecare data, uneori dupa confruntari destul de sângeroase. După câteva luni, câinele dispăru brusc. La început Slătinaru crezu că a plecat dupa vreo caprioară, sau că se rătăcise luând drumul celorlalti partizani alături de care luptase de cateva ori, dar nu…dupa cateva zile “lupul” apăru miraculos cu o desagă atârnată la gât. Se dusese în sat, mânat pesemne si el de dorul de casă. Maria, nevasta omului, cand îl văzu începu să bocească, gândind că aparitia lui este semn rău; crezu ca i-a murit barbatul. Se linisti însă dupa numai câteva clipe cand văzu câinele bucuos nevoie mare si dornic să îl urmeze: o apuca încet dar hotărât cu coltii de marginea fustei si încerca să o tragă dupa el. Atunci femeia pricepu si începu să plângă si mai tare, dar de data asta de fericire: omul ei trăia. Se uita în ochii de jar ai sălbăticiunii si-i spuse cu glas tremurat dar ferm, rugându-se la Dumnezeu ca animalul să priceapă cumva: du-te la el, m-ai inteles, du-te la Ghită! Improviză repede un pachet cu de-ale gurii fără sa scrie niciun bilet de teama de a-l nu-l citi străinii; în schimb, imprimă pe o felie de pâine cruciulița ei de la gât, care în partea de sus avea cercul cu monograma Mântuitorului, ca semn pentru bărbatul ei. Trecură de atunci șapte ani, șapte sărbători de Paști în care lupul îi aducea stăpânului alături de o felie de cozonac si o lumânare pe care o aprindeau amândoi cu ochii ce scăpărau amar, șapte sărbători de Crăciun, de Sfânta Maria, de Sfântul Gheorghe, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil…omul si lighioana străjuiau muntii Făgărașului…si erau liberi să privească cerul care, de multe ori cobora lângă ei cu mii de stele pentru a nu mai fi singuri în România.

In acea zi de împletitură a toamnei cu iarna, când frunzisul roșu aprindea petice răzlețe de zăpadă, Gheorghe rememora nici el nu stia de ce, toate acele momente. O presimtire cruntă îi străpungea sufletul, dar în el era înrădăcinată adânc credinta în Neam si în Hristos. Calea grea pe care si-o alesese era singura dătătoare de liniste si mântuire, căci n-ar fi putut sta liniștit la gura sobei în timp ce haitele sfâșiau țara. Așa înțelesese el datoria de creștin și român. Se ghemui în cele din urmă încet alături de lupul său credincios, alungând frigul pătrunzător al vârfului de munte si închise pentru o clipă ochii.

Din toate părțile, se auzi deodată un zgmot infernal de mitralieră, gloanțele zburând aiurea însa, netintite spre el; vroiau să-l prindă viu. Aproximativ 20 de uniforme făcute dupa model sovietic îl inconjuraseră. Iesi din vizuină alăuri de câine. Coltii acestuia se infipseră cu o rapiditate de neînteles în beregata unuia care dădea ordine; ura acele sunete aducatoare de primejdie. Se întoarse mai apoi către Ghită si sfâsie cu miscări scurte si hotârate mâinile soldatilor ce încercau să-l lege pe om. Eliberat, făgărașeanul răpuse si el cu lovituri năprasnice vreo patru-cinci comuniști, apucând să tragă si câteva gloanțe bine țintite spre inamici. Komisarul care până atunci stătu deoparte, băgându-si perciunii sub caschetă, scoase pistolul si cu trei focuri doborâ lupul. Acesta căzu ca fulgerat si cu ultimele puteri mușcă aprig pământul de parcă ar fi vrut să sfarme tot răul ce-l înconjura. Gloanțele îl răniră adânc pe Ghiță iar lanțurile dinainte pregătite îl doborâră cu lovituri îngrozitoare la pământ. Urletul lui de disperare se auzi până departe,,,taranii înteleseseră ca omul si “fiara” fuseseră rapuși de cei fără credintă.
Zece ani stătu Slătinaru în ocna grea. Mâinile sale aspre fuseseră arse de curent în chinuri îngrozitoare, ca exemplu pentru toti acei care vor îndrăzni sa mai ridice mâna împotriva bolșevicilor. In închisoare văzuse multe grozăvii dar si legase cateva prietenii pe viață.
Dupa toti acei ani, omul se întoarse acasă la femeia lui. Un timp se închise în el si rar îl putea auzi cineva vorbind. In schimb, tăranii începură să vină unul câte unul la el, pentru a-i cere un sfat de viata sau să asculte în taină întâmplări nerostite din munti; Ghita iesi încet încet din carapace si redeveni acelasi om plin de viată ca mai înainte; o durere mocnită însă îi ardea totusi sufletul…
Într-o noapte de vară în care Carul Mare era nefiresc de aproape de sat, omul iesi în pridvor trăgând cu nesat dintr-o pipă de alun pe care si-o mestesugise singur pentru a-si mai alunga gândurile. Ochii săi se îndreptara ca în fiecare seară spre marginea pădurii cautând ceva. …un urlet stins se auzea uneori din depărtare si Ghita spera de fiecare dată că atunci când va întoarce capul spre poartă îsi va vedea lupul alergând spre el; nu mai stia nimic de “fiara” lui dragă, în minte îi rămăse numai imaginea câinelui plin de sânge batjocorit de cizma unui comunist ce vru să se convingă că animalul este mort. Unii tarani vorbeau că atunci când luna este în nori, un lup dă târcoale satului păzindu-l de străini, altii spuneau ca si acum mai cutreieră muntii ajutând alti luptători, dar nimeni nu-l văzuse în ochi…
O lacrimă ce-i stătea în gât, fu oprită de glasul vesel al nevestei. Ghită tresări scurt si-si întoarse privirea către femeie. “Bărbate, bărbățele, uite ce-am gasit la poartă…
Un pui de câine cu privire de pădure statea ghemuit în brațele femeii, privindu-l pe om cu înțelesuri numai de ei știute…

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook